Iulian Dămăcuş despre „balada” lui Podaru, în revista „Caiete Silvane”

Ultimul număr pe anul în curs al revistei „Caiete Silvane” a apărut chiar în aceste zile. Un număr substanţial şi extrem de interesant, care satisface atât gusturile cititorului obişnuit, cât şi pe cele de excelenţă. Printre „cronicarii” acestui număr se află şi Iulian Dămăcuş, cu un amplu comentariu intitulat: „Aurel Podaru, Baladă pentru şcoala de tractorişti”. Din care oferim cititorilor noştri următorul fragment:
„Specie a genului epic, balada se înfățișează ca un amplu poem narativ, fără a exclude și unele accente lirice, unde, în general, se proiectează un eveniment eroic din timpuri istorice, fantastice sau din realitatea imediată, cu personaje prezentate mai ales în antiteză. Balada pentru şcoala de tractorişti este aşadar o poveste care s-a decantat în sufletul scriitorului de-a lungul anilor, iar acum este prezentată ca o pagină reîmprospătată a tinereţii cu oamenii şi întâmplările ei, cu atât mai vie cu cât povestitorul e dascălul pentru care adolescenţii de-atunci au rămas mereu elevii din anul II-C, viitorii ,,aviatori de brazdă’’(p.34). Aşadar, fapte demne de consemnat se întâmplară: un inginer caută de lucru ,,prin anii ’67 vara’’, sistemul ,,relaţiilor’’ se pune-n mişcare, de data asta şi în interesul unei instituţii…, astfel că omul potrivit ajunge la locul potrivit. Dirigintele este un personaj insolit în şcoala de tractorişti, unde totuşi îşi descoperă vocaţia de dascăl, un exemplu de om nou, altul decît cel promovat de propagandă. Personaje prezentate prin cîteva linii definitorii se perindă în poem: am amintit deja de turnătorul care era – cum altfel ? - ,,mic (desigur şi sufleteşte) tuciuriu şi afurisit’’ şi care luptă în felul său pentru un ideal comun – bunul mers al şcolii, al societăţii, ori pentru… promovarea personală, în opoziţie cu femeia văduvă de război care-a crescut patru copii singură şi despre care nu s-a scris nimic altceva decît mamasană (1885-1960), pe cruce…
[…]. Fără a fi vreun nostalgic (exceptând acei ani ai tinereţii) aş spune că Aurel Podaru ne oferă plăcutele surprize: acea de poet (nu-i niciodată pre târziu…) şi de cronicar ,,fără tendinţă’’ ai anilor cărora el le redescoperă o frumuseţe pe care doar noi cei mai de demult o cunoaştem şi, mai ales, reuşeşte s-o prezinte celor de azi. Fără ostentaţie. Cu talent”.