Două, în contrast

Pe o terasă. La masa de alături, o pereche tânără de părinți și o fetiță de vreo trei anișori. Mama și copila, cu fața înspre mine, tăticul, cu spatele.
Gâgâlicea, foarte simpatică, fizionomic, gestual. Purta grațios lingurița prin prăjitura din farfurie, îi privea jucăuș pe cei doi, parcă tatona cochetăria, făptura ei răspândea voioșie, lumină.
Tatăl scoate un aparat foto și-i cere să îl ia în seamă, fetița ba privea aparatul, ba arunca o privire spre mamă.
O urmăream cu duioșie și „personajul” a observat, încât căuta spre cei doi, dar îmi trimitea și mie cât un puseu de lumină. Mama a observat și mi-a zâmbit, cu satisfacția tacită că îi admir odorul. Ușor nedumerit, bărbatul a întors privirea peste umăr spre mine. A văzut și el cum un nene străin îi urmărește fiica cu gura până la urechi și a zâmbit a înțelegere.
În curând, s-au ridicat de la masă. Trecând pe lângă mine, tânărul tată m-a salutat. Pe mine, un străin de ei! Omul considerase secvența anterioară ca un fel de dialog, o comunicare în finalul căreia – nu-i așa? – nu poți pleca fără a da un „Bună ziua”. M-am bucurat foarte mult pentru fetiță: Iată, are cine o educa.
Am încheiat apoi să citesc un articol din revista pe care o aveam cu mine și am traversat strada. Aveam de întrebat ceva la un magazin de aparate și reparații de aparate electronice, unde nu o dată am intrat, căci am „plăcerea” să mă consider un semianalfabet în utilizarea unor astfel de scule.
Ce să vezi: Într-un colț, la o măsuță, o fetiță, de aceeași vârstă cu zâmbăreața de adineauri. Trăia încă în mine starea de exaltare de mai înainte. Mititica purta un pix pe o hârtie. M-am apropiat și am încercat o conversație cu ea, de genul: Ce face fetița aici?... A! scrie?... Desenează?... Ce este acesta, îmi spui și mie? Un crocodil sau o rățușcă?... Îți place să scrii? Ori acum desenezi?
Fetița nu mă lua în seamă, oricum încercam să o stârnesc. Nu era intimidată de nenea acesta atât de insistent, de curios. Am avut proasta inspirație să apelez la un etern șablon conclusiv: A! Fetița nu are limbă…
„Individule!” am auzit un țipăt dintre aparate. Era șeful magazinului – ne știm chiar și pentru faptul că soția lui e o fostă elevă de a mea. „Lasă-mi fata în pace! Nu-ți mai bate joc de ea!”
… Alăturate, aceste două secvențe nu cred că mai au nevoie de detalii.