O seară, la terasă...

Serile de vară nu se mai termină. Lungi și calde, încât îi scot pe oameni din case. Unde să meargă dacă nu la câte o terasă. Aici, oricum ar fi, câte o adiere, ca o pană, alunecă pe la tâmple și lasă o părere de briză, în amintirea mării cea departe.
Mergem și noi la terasa cu nume. Sunt și fără nume și atunci nu poți spune exact unde ai fost. Așa, ca să avem de unde veni, și povesti, ne abatem la terasa din drum. Suntem întâmpinați, ca la marele case, de un majordom, îmbrăcat în pantaloni scurți, cu tricou șifonat, cu șlapi. E vară, e cald, se uită la noi, amabil, eu îi spun un bon soir în joaca dialogului, el răspunde cu sara bună, ca pe la noi, și ne conduce la o masă, în timp ce repetă, nu mai sunt locuri, e plin, e lume, vin oameni... După o defilare printre mese, ne iese în cale o umbrelă sub care așteptau două scaune, să ne primească în brațele lor. Nici nu ne-am așezat bine, că băiatul dispare și apare o fată, între două vârste, din acelea mici, blonde, cu păr scurt, cu zâmbet reținut, ca al stewardeselor care, de atâta zbor, le-a dispărut și frumusețea, tinerețea... Amabilă, începe vorba cu noi cu ce-a fost azi aici, potop de lume, nici n-am apucat să mănânc, vă dați seama, nici nu știu de unde atâția oameni în tranzit. Apoi ne întreabă și ce dorim, ne lasă vreo trei pliante cu meniuri și dispare, promițând că se întoarce imediat. Dăm să deschidem frumoasele, cartonatele indicații culinare, când ne dăm seama ce întuneric e în jur. Nici un bec. Nu se vedea nimic. Și cum să citești? Ceilalți de la mese erau la lumina... telefoanelor. Facem și noi la fel. Râdem de situație, comandați, dar nu vedem ce... Ca licurici sclipeau în noapte telefoanele de pe terasă... Hai că ne descurcăm. Aceleași, pizza, grătar, cartofi, vinuri, ape...
De alături, se aud râsete încinse. Doi bărbați, la o sticlă de vin, se destăinuie altei fete, care îi servea... nu ne lăsa să ni se facă dor... de sticlă! Nu, nu, spune ea și râde, fără să-i pese că nu se vede nimic. Se întoarce, îi întreabă acum cum sunteți, ei șăgalnic, mult mai bine, și imediat fata parcă plutea , în ritm de blues, doi, trei pași se-ndepărta și iar se-ntorcea, să-i privească, să-i servească, să le întrețină dorul. Mersul ei nu mai era același. Terasa, transformată în scenă de dans, de spectacol, nocturn, tremura sub mersul ei atins de sentimente. Așa-i cu dorul la prima vedere, te face să mergi legănat. Dar tot nu se făcea lumină.
Între timp, a venit și comanda noastră... se apropie ora închiderii, spune fata, nu mai e ca altă dată. Mesele se golesc, încet- încet, plecăm și noi, cei doi, cu dorul. A rămas luna, martoră a întunericului de pe terasă...