Printre oamenii cu idei ai satului european Ţigău

          Trec calea ferată şi mă apropii de o localitate aşezată aidoma unei mănăstiri în munţi. De o parte şi de alta a drumului asfaltat – e meritul primarului Romeo Florian din Lechinţa că şoseaua nordului , Chiraleş – Ţigău – Sâniacob este modernizată – tarlale, unele arate, altele încă nu. Pe terenul de fotbal e linişte (e pauză competiţională, poate), iar în centrul satului, după ce trec podul de peste Valea Lechinţei, un tânăr foarte amabil îmi răspunde la întrebările adresate. Satul pare pustiu, e în jur de ora 11, dar impresia este înşelătoare. Zăresc într-o livadă tăietorii, la horincăria lui Pavel fumul urcă către cer, iar mai sus, doi copilaşi se întrec cu minibicicletele. Pe marginea şoselei locale, maşini şi utilaje agricole, ca şi la o expoziţie. Aproape în fiecare curte maşini de marcă stau parcate, făcând casă bună cu vilele ridicate ca pentru veşnicie. Gazul metan, apa potabilă, şoseaua asfaltată, dar mai presus de toate, oamenii foarte harnici fac din Ţigău o aşezare ce are viitor. Deşi mulţi sunt plecaţi, revin acasă, unde-şi durează gospodării cu confort occidental.

          În centrul satului (nici nu ştii unde-i centru datorită configuraţiei construcţiilor) locuieşte Radu Petraş. Intru în curtea pavată. E linişte, doar un dulău vină să mă întâmpine. E blând şi se uită cu mirare la străinul ce sunt. Gazda nu-i acasă, Radu e plecat cu treburi, cu afaceri. Doar fata, o tânără foarte frumoasă şi foarte amabilă îmi spune câte ceva despre afacerea ce se derulează aici cu foarte bune rezultate. Domnul Radu Petraş a făcut şi face de toate, ca atare poate fi plasat în catalogul inventatorilor. Harnic şi întreprinzător, a făcut şi legumicultură, a crescut prepeliţe, este un pomi-viticultor de top – plantaţia de vie poate fi şi un câmp experimental, a plantat mulţi arbori şi abruşti, inclusiv salcâm. Acum are o firmă, construieşte cuşti pentru animale. Mulţi săteni lucrează la el, atelierul dispune de o dotare de un înalt nivel productiv, iar cuştile ajung prin ţări europene. E un om cu idei care de care mai profitabile.

          Un alt ţigăuan cu aceleaşi ingenioase preocupări este Alexandru Dohotar – Sany, cum îl ştie toată lumea. Multe idei au fost puse în practică. Îşi încălzeşte locuinţa după un proiect gândit şi executat personal. Nu stă mult de vorbă,  el vorbeşte lucrând inginereşte. Aşa că, s-a orientat şi către o plantaţie de caişi şi nectarine. Aici, în livada lui Sany, plantaţia a găsit microclimatul necesar, înconjurată de căldura proprietarului.

          Balint Levente se pricepe la vorbe meşteşugite şi e plin de bunătate când îţi vorbeşte despre munca şi roadele ei. Îl întreb cine îl ajută în treburile afacerilor gospodăreşti şi-mi răspunde: eu mă ajut singur. Nu fiindcă n-ar avea cine, dar fiecare membru al familiei are sectorul bine definit. Soţia este cadru didactic şi face naveta la Archiud, aşa că eu sunt şi proprietar şi beneficiar şi executant. O baltă cu peşte, o plantaţie modernă în câmp, de salcâm, pentru cele peste 50 familii de albine, fiindcă, se spune că, mierea de albine este cea mai bună calitativ. „Cât îmi ţin puterile iau exemplul albinelor în organizarea muncii”. Mi-am aruncat o privire şi în curtea gospodarului Balint. Totul la locul lor. Nici Ferencz Ioan nu se lasă mai prejos. Terenuri, utilaje, muncă şi hărnicie. „Cum să laşi terenurile astea pustii”, îşi spune ca pentru sine de fiecare dată când iese în câmp.

          Îl întâlnesc şi pe Pavel Iuşan. Este preţuit în Ţigău, nu pentru că este patronul fabricii de „limbi străine”, ci pentru hărnicia şi bunătatea de care dă dovadă. Curtea îi plină de orătănii, păsări de toate culorile şi mărimile, de porci, oi, vite, alături de parcul de maşini şi tractoare.

          Torna Lajcsi este pensionar. A lucrat o viaţă ca mecanic, este un meşter ce ştie tot şi face de toate şi acum. Cunoştea pe vremea combinelor unde sunt cele 44 de „găuri” pe unde se pierdea grâul în lan. Tractorul îl ştie şi acum, aidoma medicului internist. Astăzi, acasă, este tot un fel de mecanic. În gospodărie îi ajută pe cei tineri în ale zootehniei. Dacă în sat sunt în jur de 40 de bovine, el, împreună cu familia lui Pastor Iosif, deţin cam jumătate din efectiv.

          Soţii Magler sunt şi ei pensionari şi s-au stabilit la Ţigău. Au o gospodărie trainică. Curtea este invadată de viţa-de-vie. În „beci” (de multe ori eşti invitat în beci, acolo unde vinul are un izvor ce nu seacă niciodată) au o bucătărie echipată cu aparate de ultimă generaţie. Doamna Aranka pregăteşte o şarjă de pâine şi cozonac făcute după o reţetă din vremea bunicii. A lucrat în învăţământ ca şi profesoară aproape 40 de ani. Generaţii de copii, acum la rosturile lor, îi spun sărut-mâna, doamnă profesoară. Soţul, inginerul şi profesorul Geza, a rămas acelaşi profesionist, un om calm şi bun la suflet. Cu un calm olimpian, a trecut prin furcile caudine ale CAP-ului (la vremea respectivă era una dintre cele mai de frunte unităţi agricole) rămânând acelaşi specialist şi profesor, convins că agricultura trebuie făcută de profesionişti, nu de politicieni.

          În partea de sus a satului sunt bisericile. Biserica Reformată, păstorită de preotul Pasztor, Biserica Ortodoxă, o construcţie nouă, încă neterminată, şi o bisericuţă de lemn, monument istoric, Filie a Parohiei Chiraleş, preot Horaţiu Mureşan. Sunt împreună, amplasate în acelaşi areal, aşa cum împreună convieţuiesc în deplină înţelegere şi bună vecinătate.

          La Ţigău, acum, la sfârşit de februarie, satul renaşte, gospodarii îşi fac planurile de viitor, se întrec în idei practice pe care le dezbat şi se pregătesc pentru primăvară. Chiar dacă Fărşangul, sărbătoarea satului nu mai are loc, oamenii din Ţigău sunt pregătiţi să facă şi din 2018 un an al belşugului agricol.