Inginerul-poet Nicolae Vrăsmaş în Punctele cardinale

      De multă vreme geologul împătimit  din titlu nu mai cutreieră munţii -cu deosebire Carpaţii Răsăriteni-  ca altădată, împreună cu soţia (Tany)  spre a afla ce comori ascund giganţii montani pe temeliile lor de piatră.  Vremi trecute şi  frumoase  a două inimi unite într-o familie prin aceeaşi profesie, acelaşi spirit, aceeaşi hrană fizică şi aceleaşi gânduri, unitate fiinţală desăvârşită, la cote pe care  cuvintele n-o pot exprima.

  Cum toate au un hotar într-o lume de finitudini ca cea în care trăim, a venit şi un capăt al pregrinărilor,  locul rucsacului geologic şi al  probelor minerale luându-l alte preocupări, specifice altei perioade a vieţii: de scriitor, jurnalist, animator cultural al Văii Bârgăului. Posed câteva din masivele „Anuare ale Văii Bârgăului”, ce atestă o uimitoare dăruire culturii locurilor în care domnia sa a fost  născut.

    Cea mai recentă probă a constantelor preocupări poetice ale domniei sale o constituie o frumoasă plachetă  bilingvă (româno-franceză) cu douăzeci şi patru de poezii, întitulată „Puncte cardinale”(„Points cardinaux”), scoasă la Editura bistriţeană ”Născut liber”, având  o dedicaţie:  ”În memoria soţiei mele, Tany”.

    Avem în ansamblul său o poezie predominant reflexivă asupra rosturilor existenţiale, cu adieri descriptive şi câteva haiku-uri spre final, în vers alb, un zbor fulgurant al vocabulelor, neîngrădit de niciun  semn de punctuaţie, decât suveranul punct (sau triadă punctiformă), ce sculptează enunţurile. Cititorul îşi poate astfel cadenţa singur succederea ideatică pe timpul lecturii. Pe ansamblu, este tipul de poezie care se scrie azi la noi şi pretutindeni, a cărui statuare valorică  defintivă aparţine Timpului, vremii ce are să vină.

    Stihuitorul inginer geolog Nicolae Vrăsmaş cultivă  creaţii literare ce nu stau sub zodia facilităţii în privinţa înţelegerii, necesitând adesea un efort al decriptării mesajului, a ideaticii colaterale.  Această străduinţă a cititorului este însă însoţită şi de fireasca satisfacţie că este posibilă o conlucrare cu autorul în decelarea sensurilor.

    Nu avem o tematică unică, încât să putem face o încadrare într-un palier anume. Poetica dlui Nicolae Vrăsmaş este un Amazon ce-şi duce apele în linişte, magnifică, fără izbucniri zgomotoase, existând o congruenţă a omului-autor şi scrisul său.  Domnia sa este un meditativ-contemplativ, iar ambientalul îi trezeşte în minte sensuri, conexiuni între elementele realului. O imagine interesantă conţine poezia care dă şi titlul plachetei, „Puncte cardinale”, a căror convergenţă ne dă tuturora ideea de ZENIT (adică punctul cel mai înalt al celui care scrutează toate orizonturile): „Puncte cardinale/ ne atrag înspre zenit/ răscruce de direcţii/alese drept destine/cu drumuri felurite/ tinzând spre infinit/ ne cer s-alegem calea/ spre drumul nesfârşit.”

   Opţional, cititorul poate cugeta la această imagine de răscruce direcţională că fiecare dintre noi avem („democratic”) ZENITUL nostru inconfundabil şi neintersectabil cu al altor semeni.

   Mai multe micropoeme surprind probleme existenţiale, cum ar fi ciclicităţile fenomenologice din lume şi societate, mersul tot mai alert evenimenţial, aşa cum îl redă poezia „Viitorul se repetă”. În acest „vifor al vremii”, cum se exprima Liviu Rebreanu pe ultimele pagini ale romanului „Ion”, vălmăşire ce ne cuprinde iremediabil pe toţi, cu fulgurantele noastre vieţi şi în care e bine să lăsăm cât de cât o urmă a trecerii noastre: „O dâră-n viaţă doar/ să laşi/ ca semn al trecrii/ prin lume/ o hieroglifă doar/ nu templu de incaşi...”(O dâră-n viaţă”)

   Explorând cu sagacitate panorama existenţei umane, distinsul cugetător bistriţeano-bârgovan concede că fiecare apus e un răsărit, cu valabilitate de revers: „Răsăritul meu/ a fost un vechi apus/ iar răsăritul tău/ va fi apusul meu/ care s-a dus/ Dar nu uita/...( Că şi apusul tău/ pe altu-n răsărit/ cu soare-l va scălda.”(„Răsăritul e un Apus”)

    Din numrosele reuşite literare am putea semnala cele referitoare la  morganatica „Speranţă”, pururi îndemnându-ne s-o îmbrăţişăm şi pururi depărtându-se, fiică duioasă a umanităţii, care ne poartă de la începuturile istoriei. Acest vector al existenţelor noastre este deseori întâlnit în poezia clasică ("Cum mângâie dulce, alină uşor/ Speranţa pe toţi muritorii!..."-glosa Eminescu în tinereţe.) Emoţia ce o resimţeau numeroşi creatori în faţa paginii încă albe (cum o mărturiseau  condeieri mari ca Liviu Rebreanu, Thomas Mann, Tolstoi  sau Walt Whitman) o trăieşte şi domnia sa, cu simplitate şi francheţe: „Foaia albă/ mă îmbie să o scriu/ în miez de noapte/ dalbă/ când sufletu-i pustiu/ doar foaia-ntinsă/ albă/ cu versuri va fi ninsă.”(„Foaia albă”)  Suferinţa tăcută, intuită, colindând undeva în văile adânciale sufletului, trezeşte empatia potenţialului cititor prin discreţia exprimării.

    Pe acelaşi palier de reflexivitate, Nicolae Vrăsmaş se situează într-un punct existenţial pe sine (dar cu valabilitate generală), sfidând temporalitatea,  într-un „înainte şi înapoi” perpetuu, asemenea unui teodolit ce-şi are o indicaţie preemptivă  „spre-a vieţii/ nemurire.”(„Privind înainte şi înapoi”), convins de libertatea noastră, care este una absolută, ca făuritori ai destinelor proprii. („Viaţa este veşnică”)

     Păstrăm convingerea că cele douăzeci şi patru de poezii vor fi lecturate cu interes, trezind în noi bucurii estetice, îndemnându-ne la meditaţie, ca pe nişte „trestii cugetătoare”, aşa cum ne definea Blaise Pscal.

     Este vizibil că forma poetică adoptată de dl. Nicolae Vrăsmaş (om de o desăvârşită blândeţe, contrazicând  numele clanului originar din care se va fi trăgând) – forma poetică spunem- permite o perfectă traductibilitate nu doar în franceza lui Louis Aragon, prezentă în volum, ci în orice limbă a pământului, ceea ce este un atu. Există –cum semnalam mai sus- idei interesante, câteva diamante ale cugetării, care printr-o şlefuire a panseurilor  -uneori chiar şi a formelor adoptate- ar putea să-şi sporească simţitor strălucirea, dacă ar fi să vorbim despre resurse poetice neexplorate, dar existente.

    Sperăm ca Timpul şi proverbiala hărnicie a dlui. Inginer geolog şi poet Nicu Vrăsmaş să  ne ofere pe viitor şi alte producţii literare, într-un crescendo. Felicitându-l afectuos, avem convingerea că ne aflăm în faţa unui talent nativ, cultivând o lirică a timpului în care trăim, modernă, cu sensuri certe.