O FRÂNTURĂ DE VIS

O frântură de vis, aşa îmi apar în gânduri  întâlnirile mele cu promiţătorul pe atunci poet Ion (Ioan) Alexandru prin Clujul anilor  ’60. Eram un tânăr neliniştit  şi oarecum timorat de contactul  cu marele oraş  în care îmi căutam destinul  şi devenirea. Tocmai terminasem un liceu năsăudean şi  eram hotărât asupra a ceea ce urma să realizez mai departe, fără să ştiu avatarurile la care urma să fiu supus printr-o târzie, totuşi, intrare în mediul universitar. Mă aventuram pe scările Facultăţii de Filologie, azi Litere,  cu dosarul în mână, alături de alţi tineri de seama mea. Dintre sute de catarge... Apoi, când visul s-a împlinit, frecventam  cenaclurile literare  având buzunarele pline cu poeme, bune-rele, rod al unei îndeletniciri secrete  pe care încă nu reauşeam să o împărtăşesc, s-o  destănui nimănui. L-am întâlnit pentru prima dată la Cenaclul ,,Tribuna’’,  unde el îşi făcuse deja o bună  intrare în literatură, publicând în ,,Luceafărul’’ dacă nu mă-nşel, cunoscutul şi amplul poem ,,Sentimentul  mării’’, despre care istoricul şi criticul literar Mircea Zaciu ar fi spus că de la Lautréamon încoace nu a mai scris nimeni aşa ceva. Tot cam pe atunci citea la Cenaclul ,,Tribuna’’ şi Ana Blandiana. Eram amândoi într-un grup de cenaclişti şi cineva l-a prezentat: ,,poetul Ion Alexandru.’’  Atunci am văzut chipul unui tânăr  înăltuţ, subţirel, un tip de om sigur pe el şi colocvial. În ciuda constituţiei fizice nu prea impozante, am observant la el un elan vital ce şi l-a gospodărit bine în viaţă. Era comunicativ,  atent la interlocutor, care te privea în faţă şi te studia cu atenţie. Îmi amintesc că  într-o discuţie cu el despre  poetul italian Leopardi (n-am ştiut atunci că acest poet era una din pasiunile lui), am afirmat ceva despre pesimismul autorului extraordinarului poem ,,Infinitul’’ şi a început repede, repede  să mă contrazică şi să-mi recite în italiană: ,,Che fai tu luna/  in ciel?’’, combătându-mă, susţinând cu entuziasm  că, dimpotrivă Leopardi era un poet optimist, plin de dragoste de viaţă, ca dovadă şi versurile intonate cu emfază. Apoi am mers alături la un cinematograf aflat pe strada Horea, vizionând  împreună  filmul ,,Omul amfibie,’’ foarte la modă pe atunci. Cea mai dramatică într-un fel apropiere de el am avut-o, însă reîntâlnindu-ne ca studenţi, fără să ştim la început unul de altul, la Facultatea de muzică a I.P.3, amândoi candidaţi şi frecventatori ai cursurilor acesteia. De fapt el se înscrisese ca şi mine la această facultate pentru a scăpa de armată, neavând de gând să o termine, la fel ca mine. Pe vremea aceea orice tânăr absolvent de liceu  trebuia să se încadreze undeva  ca student, ori la vreo şcoală postliceală, altfel riscai încorporarea. Institutul avea şi o catedră militară, iar la absolvire ţi se înmâna, alături de diploma de profesor, şi livretul militar în urma frecventării orelor de practică, instrucţie militară. Îmi amintesc că decanul acestei catedre militare era colonelul Stănculeasa. În primele ore de practică militară ne venea la amândoi să râdem de starea noastră de răcani neinstruiţi. În pauze ne retrăgeam de-o parte şi discutam literatură. Mai târziu, fiecare din noi am părăsit această facultate, el plecând la Bucureşti, iar eu intrând însfârşit la  Filologie-cinci ani. Ne-am reîntâlnit peste ani la o lansare de carte, cred că la Cluj, când poetul, deja consacrat, şi-a lansat al treilea său volum intitulat ,,Infernul discutabil’’, Ed. Tineretului- 1966.

Aşa se explică autograful alăturat ce conţine sintagma ,,coleg de armată şi solfegii’’. Ioan Alexandru a rămas şi va rămâne un reper important în viaţa mea, pentrucă el m-a încurajat mereu să scriu, cu generozitatea-i şi s-a bucurat la debutul meu în ,,Tribuna’’. După 1989 ne-am reîntâlnit la Colegiul naţional ,,Liviu Rebreanu’’ Bistriţa, unde el a avut o întâlnire cu elevii acestei şcoli şi cu profesorii. Eu mă aflam acolo în calitate de reporter al ziarului local.  Am şi scris de fapt despre acea întâlnire un material intitulat ,,Achiziţionaţi duhul sfânt,’’ publicat în ziarul amintit, reproducând o sintagmă rostită de înflăcăratul  poet în timpul acelei întâlniri. Era alt om acum, un intelectual deja format. Sorbise din cultura germană, îi citise pe reprezentanţii curentului existenţialist în filosofie şi se apropiase de cultura iudaică, intuind cu exactitate componenta esenţială iudeo-creştină a culturii europene. L-am întrebat atunci cu sfială de ce şi-a schimbat numele din Ion în Ioan, la care el a răspuns că ,,în viaţa omului se petrec taine greu de explicitat.’’ Întâlnirea de la liceul bistriţean s-a transformat în cele din urmă într-un dialog cu publicul. Îmi amintesc că am pus şi eu o întrebare legată de definirea conceptului de angoasă la Heidegger, la care Ioan Alexandru a răspuns cu aceeaşi revărsare de sentimente ce-i era caracteristică. Moartea sa prematură m-a cutremurat. El mai putea să dea multe culturii române, dar destinul a vrut altceva. Bistriţa i-a rămas recunoscătoare şi din iniţiativa unor foruri culturale locale a fost dezvelit, la Biblioteca judeţeană, un bust al său în prezenţa familiei sale, bust care şi astăzi străjuieşte aleile acestei instituţii. Ioan Alexandru va rămâne o frumoasă amintire a tinereţei mele, emblema unui poet şi om de cultură religios, mare cărturar care şi-a iubit poporul şi ţara.

                                                                                                       Gavril Moldovan