„Echinox”-ul m-a luat cu el

Ideea înfiinţării unei reviste literare stu¬denţeşti bântuia demul mediul universitar clu¬jean. Cei care au urcat visul în termometrul fier¬binte al realităţii au fost studenţii generaţiei ’47. Ataşarea mea de grupa¬re a survenit chiar de la început, pe când aceas¬ta nu avea o sală unde să îşi susţină cenacluri¬le, nu avea o revistă şi, ca atare, nici sediu. Toate cele trebuincioase apariţiei primu¬lui număr al revistei ,,Echinox” au fost preparate în labora¬toarele sufleteşti ale Eugen Uricaru, Marian Papahagi şi Ion Vartic. Ei au umblat să obţină semnăturile, aprobările, care n-au fost uşor de procurat, în condiţiile climatului rapace, de încruntare birocratică şi ideologică de atunci. Îmi amintesc că într-o perioadă Cenaclul „Echinox” îşi desfăşura activi¬tatea (după episodul Mongolu’) în sala 5 de la facultatea noastră, numită atunci „ilologie”, unde am citit şi eu un poem intitulat „Mâna stângă”. Se făcuse miezul nopţii şi dezbate¬rile nu dădeau semne că s-ar finaliza, până când poetul şi criticul Ion Pop, cel care avea să devină mentorul spiritual al nostru, al grupării iniţiale, a intrerupt discuţiile şi a decretat sfârşitul ,,ostilităţilor”. Erau două curente ,,ireconciliabile”, pro şi contra. Am prins curaj şi de atunci scrisul a devenit important în viaţa mea.
Dacă adaug la poezie şi cele câteva decenii de zi¬aristică, pot pentru ca să spun că mi-am câştigat existen¬ţa din scris. Primul număr al revistei „Echinox”, nume ce a comportat, la naştere, destule dileme, inventivitate, dubii, a survenit la sfârşitul lunii decembrie 1968 şi a fost bine primit în revuistica din ţară. Prima referire la apariţie s-a scris în „Contemporanul,” într-un număr din ianuarie 1967 şi se semnala acolo caracterul trilingv al publicaţiei (unică în ţară!), varietatea tematică inclusă (eseu, critică, filosofie, versuri, traduceri), sobrietatea, toate subsumându-se ar¬ticolului de fond: JUVENES DUM SUMUS. Sediul revistei, obţinut mai târziu, a fost locul unde mă furişam eu adesea, venit din spaţii oculte, să întrezăresc o porţie de absolut. Să comunic cu confraţii mei despre lucrurile fantastice ce se întâmplau pe atunci, într-o scurtă perioadă de liberaliza¬re, pe când la noi în ţară puteai să cumperi „Procesul” de Kafka de la Librăria Universităţii din Cluj-Napoca, în timp ce în Cehoslovacia, ţara de baştină a autorului, era interzisă editarea şi difuzarea lui. Eram mândru de asta! Ce voiam noi de fapt? Ingenui, juvenili... Noi voiam să fim noi înşine, atât. Unii ne înţelegeau, alţii nu. Printre cei ce ne înţelegeau au fost Rectorul Daicoviciu, profesorii Zaciu, Şchiau, scriitorii D.R. Popescu, Aurel Rău ş.a. Pe ceilalţi nu-i dau cu numele. Sediul poseda o singură cameră, nu prea spaţioasă aflată la etajul unu al unei clădiri de pe strada Universităţii nr. 7-9, mobilată sumar, cu strictul necesar, câteva mese, scaune, două dulapuri... Pe una din mese, mai lângă geam, respira maşina de scris, o alcătuire misterioasă, un fel de cutie a Pandorei din care zburau litere, propoziţii, fraze. Era obiectul muncii şi al adoraţiei mele la care am învăţat repede să scriu şi să-mi încropesc un prim volum de versuri intitulat „Mâna stângă” şi să-l predau Editurii „Dacia”, director Alexandru Căprariu. Volumul a apărut 10 ani mai târziu. Lângă această maşină, cel mai de preţ mobilier al Redacţiei revistei studen¬ţeşti „Echinox”, am stat şi am scris noi multe după-amieze la rând, învrednicindu-ne cu un soi de ocupaţie neomologa¬tă în scriptologiile universitare, o meserie ce ne-o asumam suplimentar şi voluntar, neremunerată, pe lângă celelalte, obligatorii, ale studenţiei.Tot ce făceam aici era bazat pe vo¬luntariat: redactare, servicii tipografice, difuzare, răspândi¬re... Eram nişte tineri care învăţam din mers treburile destul de complicate ale literaturii, unul de la altul, mai din cărţi, cursuri, seminarii, mai din colocviale dialoguri. Aşa ne-am format, luând unul de la altul, unii dând mai mult, alţii mai puţin, dar pe ansamblu ieşind preaplinul unei colectivităţi proeminente. Cum spuneam, volumul meu „Mâna stângă” a apărut zece ani mai târziu, în schimb poemul ce dă titlul volumului a văzut lumina tiparului chiar în primul număr al revistei „Echinox,” fiind lăudat şi, ulterior, antologat de Ion Pop, iar Dinu Flămând l-a numit „ baladă stranie, cu vrajă şi multiple înţelesuri”. De atunci „Echinox”-ul m-a luat cu el.