O istorie BĂLĂCĂRITĂ de ciudate interese meschine

Am încercat în trei ediţii precedente ale ziarului „Răsunetul” să prezint şi să sugerez, atât cât permite spaţiul unor articole de ziar, că istoria DACIEI nu trebuie uitată ori abandonată în timp, ba aura acestei istorii adevărate şi recunoscută de mulţi şi mari istorici din toate timpurile, indiferent de vremuri, se răsfrânge pozitiv asupra României şi românilor care sunt la fel, indiferent de teritoriile în care trăiesc sau au trăit, mânaţi de multele valuri ale unor timpuri prea adesea tulburi sau aflate la cheremul mai marilor momentelor.
Indiferent că au trăit în Transilvania, în Moldova sau în Muntenia, în Nordul sau în sudul Dunării, indiferent ce au înţeles lingviştii prin dialecte (dacoromân, aromân, meglenoromân şi istroromân), vorbitorii din zonele respective ale ŢĂRII ori ai dialectelor amintite s-au înţeles perfect între ei pentru că vorbeau de mii de ani româneşte, aşa că zadarnic unii „specialişti” de duzină şi de ocazie cântă melodii false menite să sugereze că românii şi româna lor este o construcţie artificială. Nimic mai anormal. Şi această teză, alimentată în unele ţări din jur, provoacă valuri menite să învenineze relaţii, să destabilizeze zone şi ţări, să arunce în derizoriu ideea de stat naţional şi suveranitate mergând practic, tendenţios şi constant până la tente de disoluţie a ţării noastre mai ales că minţi bolnave sugerează, nici mai mult nici mai puţin că România este „pământ rusesc”, aşa că ne imaginăm cam unde şi la ce ţintesc, rusofonii din Republica Moldova, pentru a-i numi doar pe ei ca susţinători ai prostiei de mai sus.
Desecretizarea unor documente la Chişinău, scot în evidenţă preocuparea fostei puteri comuniste cârmuită de Voronin, slujit de „doctorul în istorie” Victor Stepaniuc pentru combaterea românismului apărând până în prăsele ideea de moldovenism şi statalitate cu acest iz şi suport, uitând politrucul de serviciu că însuşi Karl Marx susţinea şi a susţinut corectându-l până şi pe Engels, cu anomaliile lui, că românismul şi România este o realitate istorică şi apartenenţa Ardealului la ŢARĂ este un fapt, un adevăr.
Nu trebuie uitat că în R. Moldova rusofonii, îndoctrinaţi şi porniţi prin educaţie comunistă, alungă băştinaşii în România neluând în seamă ceea ce susţin cu argumente şi documente istoricii cinstiţi şi dascălii din acest teritoriu. Noi, românii, recunoaştem şi am recunoscut printre primii existenţa Republicii Moldova ca stat independent şi suveran, dar nu uităm că este o construcţie de sorginte comunistă realizată prin voinţa altora pe care noi o respectăm, dar nu uităm „demersurile” istorice conjuncturale care au generat această realitate. Voronin şi ai lui nu uită un exemplu ce le stă la îndemână şi pe care ar trebui să-l înţeleagă, pe fond, tocmai pentru că este sub nasul lor şi acest exemplu se cheamă Transnistria şi Armata a 14-a. De aceea poate Vladimir Putin, după discursul său, chiar şi cu lacrimi îngheţate poate duce, real, Rusia pe un drum democratic, al destinderii pentru că oricine înţelege ce înseamnă această ţară ca putere economică mai ales dar şi militară, iar democraţia ar fi un gest de normalitate şi pentru ei.
Şi pentru că tot veni vorba de vecini, iată că trebuie să nu uităm Serbia care vrea să devină membră UE dar are probleme cel puţin inexplicabile în a înţelege că în Valea Timocului trăiesc români care trebuie trataţi ca atare, fapt ce le-ar trebui explicat prietenilor noştri din sudul Dunării, sens în care ar trebui activaţi şi parlamentarii naţionalităţilor din Parlamentul României, mai ales că sunt la „putere” şi ar trebui să nu uite pe… aproapele trăitor în Serbia şi aflat în situaţia de minoritar.
Povestea cam ciudată în care unii presupuşi specialişti răstălmăcesc istoria şi vorbele este mai mult decât ciudată mai ales dacă ne referim la termenul „vlahi” de care se împiedică sau cu care justifică lipsa problemelor etnice şi sârbii dar şi alţi vecini care se prefac că nu mai ştiu istoria aşa că termenul „ţară” folosit pentru organizări prestatale şi rămas în vorbirea curentă este încercat a fi folosit drept justificare pentru o ŢARĂ a secuilor care au fost colonizaţi în zonă ca şi saşii spre pildă au beneficiat de legi ale vremii au venit ca „oaspeţi” şi au rămas pe aceste meleaguri ca stăpâni pentru că, nu-i aşa, noi românii ne purtăm bine cu oaspeţii pe care după ce-i lăsăm în casă ei se suie cu bocancii în pat şi dau directive chiar şi fără congrese. Şi devin oaspeţi pe veşnicie.
Mai zilele trecute, un radio românesc găzduia o emisiune în care se cântau şi se ridicau osanale pentru zona Covasna şi Harghita în care „castelele grofilor” ar trebui reabilitate, reconstruite şi intrate în patrimoniul lumii şi al universului pentru a se sublinia ce bine era pe aceste locuri cândva. Hait!
Despre acest bine la care nu erau părtaşi şi românii ci numai cei din „unio trium naţioneum” se face vorbire în cartea pe care am amintit-o deja într-un articol precedent „Românii din Covasna şi Harghita” apărută sub înaltul patronaj al I.P.S. Ioan Sălăjean şi-n care se vorbeşte şi despre vesticii ce atestă, fără putinţă de tăgadă, trăirea şi continuitatea trăirii pe aceste locuri a băştinaşilor ce erau aici de mii de ani şi după venirea coloniştilor în ospeţie au devenit slugi şi apoi au fost deznaţionalizaţi.
Şi aceste lucruri sunt acum din „panoplia cu realizări” ale patrimoniului universal!
Nu trebuie uitaţi, Doamne fereşte, nici etnicii bulgari din Timocul de est şi din Lunca Dunării care vorbesc româneşte, vreo 300.000, nici cei din Ungaria, nici din alte părţi spre care au plecat pentru a-şi căuta norocul care în ţara lor pare a deveni tot mai mult un nenoroc.
De fapt bulgarii în sine n-ar trebui să uite, să nu-şi mai cunoască propria istorie, să omită existenţa asăneştilor a „ţarilor” de origine română din ţaratul lor aşa cum alte personalităţi ale istoriei, până şi Traian, nu trebuie scoşi artificial din propriile origini pentru, în esenţă, istoria nu minte.
În fond, revenind la Republica Moldova, acolo unde 70% din populaţie sunt români, tocmai pentru că sunt moldoveni se insistă pe „limba rusă” ca limbă oficială, de parcă moldovenii, ruşii, bulgarii, transnistrenii, găgăuzii, ţiganii şi ce-or mai fi nu s-ar putea înţelege între ei în româneşte.
Oare Ion şi Doina Aldea-Teodorovici în ce limbă or fi cântat de au smuls ovaţii la Chişinău şi Bucureşti?
Oare poetul A. Vieru în ce limbă şi-o fi scris opera?
Oare cum s-o fi înţeles Ştefan cel Mare şi Sfânt cu Vlad Ţepeş, domnul Ţării Româneşti cu care era şi rudă, atunci când se ajutau reciproc pentru a face faţă pericolelor ce ameninţau cele două ţărişoare?
În ce grai s-or fi înţeles maramureşenii cu băştinaşii atunci când au descălecat în Moldova?
Cum o fi discutat Sfântul Pahomie de la Gledin şi în ce limbă s-o fi înţeles cu cei cărora le-a fost păstor în Moldova?
De ce Petru Rareş o fi avut posesiuni în Transilvania şi cum o fi vorbit cu supuşii lui din zona noastră?
Badea Cârţan câţi tălmaci o fi avut cu el trecând Carpaţii şi mergând în drumurile lui de documentare şi de iubire de neam, de obiceiuri şi de simţăminte? Păstorii din Mărginimea Sibiului, ajunşi cu oile în Dobrogea cum or fi vorbit, de-a lungul secolelor, cu cei din noile locuri?
Mihai Viteazul în ce limbă s-o fi înţeles în Transilvania şi în Moldova, la 1600, atunci când a refăcut Unirea? Oare în olteneşte?
Este aproape sigur, după cum gândesc eu, că Mihai Eminescu şi Veronica Micle, fata de pe Someş şi el moldovean, apoi transilvănean şi apoi muntean au vorbit în româneşte, pentru că, îmi închipui că pe vremea lor esperanto încă nu era pe taraba înţelegerii universale.
Mă gândesc, fără a insista prea mult, că şi Traian şi Decebal n-au avut tălmaci, pentru că, în esenţă, erau din acelaşi neam şi pe atunci limbile de mare circulaţie nu erau în uz, aşa că „latina vulgară”, limba dacilor era un fel de limbă de mare circulaţie, chiar dacă unii dintre filozofii istoriei acestor zile, ştiind cât e de important „a divide şi a stăpâni” îşi găsesc vreme pentru a despica firul în patru şi a crede că fiecare cătun trebuie să aibă o limbă proprie, aşa cum tăbliţele de la Tărtăria ori Codul numit „Codex Rohonazy” nu au vreo relevanţă pentru o istorie multimilenară care trebuie ascunsă.
Domnilor făcători de subiecte de gâlceavă, gândiţi-vă, totuşi, că în mileniul trei după Hristos realităţile sunt, totuşi, altele decât înainte de NAŞTEREA MÂNTUITORULUI, dar dovezile arheologice, argumentele materiale şi dinainte şi de după naşterea lui Hristos există, sunt evidente şi nu pot fi şterse.
Românii, indiferent de fruntariile în care trăiesc, înghesuiţi de vremuri şi de mari puteri vorbesc ROMÂNEŞTE. Este un adevăr ce nu trebuie uitat!
Adrian L. Mănarcă,
senior editor