O nouă carte de Mircea Gelu Buta - „Bistrița, Nostalgie și modernizare”

     În seria scrierilor despre locuri dragi, așa cum sunt locurile natale, cartea „Bistrița, Nostalgie și modernizare”, Vol. I, scrisă de profesorul Mircea Gelu Buta, apărută la „Presa Universitară Clujeană”, în anul 2024, se numără printre puținele, rarele declarații adresate unui topos, în stare să marcheze un destin. Prin acest prim volum dintr-o anticipată istorie a Bistriței, surprinsă cu nostalgie în procesul ei de modernizare, pe domenii și în etape, Mircea Gelu Buta atrage atenția asupra faptului și a felului cum locul unde s-a născut, a crescut și unde s-a întors după studii, să trăiască împlinindu-și menirea, reprezintă un centru al lumii, de un magnetism molipsitor. Omul de știință, cercetătorul, atras de  documente, știe să extragă din amploarea evenimentelor partea care contează, știe să aleagă binele de rău, își propune să promoveze într-un mod original  spiritul locului, procesele de modernizare, așa cum au fost ele surprinse de ochi în stare de veghe la binele cetății, trăind fiecare schimbare, participând la evenimente importante, dând din timpul propriu, spre a nu lăsa flacăra trecutului să se stingă, pândită de un pericol iminent, al uitării. Oarecum opuși, cei doi termeni din titlu, „nostalgie” și „modernizare”, devin compatibili și contribuie la re-facerea unei lumi, în mod obiectiv și subiectiv.

     Odată cu această carte a lui Mircea Gelu Buta, Bistrița intră în topul celor mai „cântate” orașe din lume, New York, Londra, Paris, din țară, București, Sibiu, Iași, prin cărți, dar și prin melodii, dacă ne referim la „Odă Bistriței”, pe versuri de același Mircea Gelu Buta, melodie interpretată de Trupa „Desperado”, voce, un medic ce a lăsat medicina pentru muzică, Sandy Deac, atât de îndrăgită și re-ascultată cu diferite ocazii.

     Despre acest oraș, Bistrița, amintit prima dată în 1241, atestat în 1264, existent de peste șapte sute de ani, nu a mai scris nimeni în felul acesta, „nostalgic și modern”, îmbinând memorii cu documente, amintiri cu trăiri, povești cu imagini, detalii ale unui ansamblu cum numai timpul știe să le integreze și să le scoată în valoare. Mircea Gelu Buta, constant cu sine și cu scrisul său, a găsit culoarul de acces către un domeniu între istorie și literatură, de înțelegere și analiză a fenomenelor, prin studii, eseuri, de stabilire a identității acestui loc, Bistrița, cu oamenii lui.

     Primul volum din „Bistrița, Nostalgie și modernizare” se ocupă de trei capitole ale existenței orașului, I - „Piața Morii”, o zonă centrală, de locuit, II – „Apariția și evoluția mijloacelor de transport” și III – „Tarafuri și muzicanți în Transilvania sec. XX”, pe scurt, străzi, călătorii și muzică, o adevărată trinitate de epocă, unită și prezentată într-un stil inconfundabil, cu care Mircea Gelu Buta și-a obișnuit cititorii, plin de farmec, de naturalețe, sensibil și atent la detalii, selectând piese de rezistență, prin timp, portrete, dialoguri, povești și judecăți proprii asupra unui fenomen ireversibil, dezvoltarea unei așezări, nu doar sub aspect material, ci și spiritual și cultural. Dacă nostalgia este un sentiment firesc în cazul restituirilor, modernizarea este privită ca o necesitate în mersul istoriei, realizată la început mai timid și apoi tot mai convingător. În textul ce deschide cercetarea, intitulat „Străzile Bistriței de altădată”, se află cheia de lectură, în lumina căreia „denumirile străzilor din municipiul Bistrița ascund istoria orașului și schimbările prin care acesta a trecut de-a lungul timpului. În spatele numelor, săsești, ungurești sau românești, stau momente care au schimbat cursul obișnuit al vieții locuitorilor.” De exemplu, „în jurul impozantei Biserici Evanghelice, a fost amenajată Marktplatz, care a mai purtat denumirea de  Horthy Miklos Ter, Piața I.V. Stalin, actualmente Piața Centrală.” Lucrul acesta este ilustrativ pentru epoci,  cu componența orașului, din mai multe culturi, săsești, maghiare și românești. Ni se deschide, astfel, încă de la începutul cărții, o hartă de nume, în schimbare, care explică evoluția orașului, cu specificul lui, breslele, o rețea de transport, de la căruțe și diligențe, omnibuz, până la automobil, menționat fiind faptul că „printre primele automobile, apărute pe străzile Bistriței, a fost cel al lui Ionel Brătianu, ministru de interne al Regatului României, care, împreună cu soția sa, Elisa, născută prințesa Știrbei, au făcut în anul 1907 o vizită prin Ardeal”.

     La o analiză a cărții, se observă cum primul capitol, despre „Piața Morii”, este unul tehnic, ce prezintă clădiri și străzi din acest cartier de elită al Bistriței, cu fotografii, cu detalii de construcție, materiale, lemn, cărămidă, de utilități, instalații, apă, curent, de unde se poate crea o imagine a Bistriței de altădată. Al doilea capitol, despre „Apariția și evoluția mijloacelor de transport”, este unul de trecere, cu date, dar și cu povești, de călătorii, cum ar fi cea a lui Nicolae Iorga, poposind la Bistrița, în drum spre Maramureș, prin Pasul Strâmba. Într-un fel, este vorba despre deschiderea orașului, către Nord, către Est, spre țara Dornelor, prin Pasul Tihuța, dar și de drumuri de acces către Cușma, unde „nu se ajungea decât cu căruța trasă de cai, în anii 20”. Prin anul 1930, un jurnalist, E. Călugăru, scrie despre gropile prin care trece birja, pentru ca anul 1934 să fie evocat datorită primarului Corneliu Mureșan, care propune un plan de modernizare a orașului, cu pavarea străzilor. Sunt enumerate tipuri de mașini, care trec pe străzile Bistriței, după anul 1950, Chrysler, Mercedes, Renault, Skoda, Moskvitch, Gaz de teren, Volga, Pobeda, Wartburg. Ele reprezintă o imagine a  nivelului de trai, în relație cu dezvoltarea socială și particulară. Cel de-al treilea capitol este unul artistic, despre „Tarafuri și muzicanți”, făcând o prezentare și un elogiu muzicii de sărbătoare, de petrecere, de divertisment, de începuturile pop-rock-ului, cu formații, cu muzicanți, care și-au făcut deja un nume prin istoria locului. Dialoguri captivante, „Șefu!... Am rămas fără pantofi. Cum?... Mă, tâmpitule! I-ai pierdut? Nu, Șefu!... S-o topit!”,  dintr-un turneu, în care membrii formației s-au îmbrăcat cu haine biodegradabile, cumpărate pe principiul românesc „ieftin și frumos”, care s-a dovedit a fi fals.

      Bogăția de informații, culese din documente de arhivă instituțională și personală, fotografiile încă vii și ușor de recunoscut, prelucrarea amintirilor cu sensibilitate, responsabilitate și simț al valorilor, respectul față de locul unde trăim, chiar durerea pentru unele neîmpliniri, vizibile cu ochiul liber, dar și bucuria de nestăvilit față de realizări și față de progresul științific, tehnic, însoțit de componenta artistică, necesară și compensatorie, asigură calitatea cărții despre Bistrița. Celor care credeau că nu mai este nimic de spus sau de scris despre Bistrița, li se arată un nou drum. Volumul întâi a reușit să trezească deja interesul pentru ce va urma. Pentru Mircea Gelu Buta, cartea aceasta constituie încă o contribuție etică și estetică la definirea imaginii unui loc atât de drag, cum este cel în care trăim, prin secvențe din trecut, culese cu răbdare, interpretate în prezent, cu responsabilitate, pentru liniștea noastră cea de toate zilele, din viitor.

Elena M. Cîmpan