O sâmbătă mai altfel

Sunt de câteva zile singur. Ai mei îşi fac o săptămână de vacanţă în SUA, pe o plajă de la ocean. La plecare, Alin mi-a spus: « Dacă vreţi să coborâţi la fluviu, vedeţi că municipalitatea a construit recent, din cartierul nostru până acolo, o pistă pentru biciclişti.» M-am bucurat, căci data trecută, când mi-am petrecut vara aici, coborâsem în câteva rânduri în partea de jos a localităţii; tot de aici, luam, din punctul de oprire, trenul “de banlieue” Sainte-Anne-de-Bellevue spre centrul metropolei şi legam bicicleta la parcare; dar pe parcursul traseului eram stresat de vuietul traficului rutier – un inconfort de neevitat. Or, acuma, mde! vorba franţuzului, « autre chose ».

Arondismentul Sainte-Anne-de – Bellevue – e situat în extremitatea vestică a imensei insule montréaleze. Aici au debarcat primii europeni, în sec. al XVII-lea, beneficiind de o faună şi floră bogată şi micul port construit de amerindieni pe braţul drept al fluviului Saint Laurent. Toponimul vine de la numele unei capele votive dedicata Sfintei Ana, ridicată în 1711. O vreme, aşezarea e numită Sainte-Anne-du-Bout-de-L’Ile (aşadar, de la capătul insulei), iar denumirea de azi se datorează numelui Bellevue al unui mare feudal de aici. S-a constituit ca oraş în 1895; ghidul turistic al metropolei consideră că ceea ce îi dă identitate sunt câteva instituţii de rezonanţă: Şcoala de agricultură de pe lângă Universitatea McGill (numită Campus MacDonald), spitalul Sainte-Anne şi College John Abbott.

Sunt de altă părere (ea provine, probabil, din percepţiile mele de european). Ste-Anne-de-Bellevue este cea mai molcomă zonă a Montréalului (nu degeaba instituţiile numite mai sus se află în marginea aşezării). Te întâmpină o atmosferă de tihnă şi murmur indistinct, dar plăcut; el vine de la clipocitul apei, vorbele potolite ale străzii, plimbările vârstnicilor, trecerea uşoară a tinerilor pe biciclete. Localurile, mici, au terasă şi spre stradă şi spre fluviu, locuinţele sunt de o modestie cochetă, nu au gazon în faţa casei, încât străzile, înguste, parcă au ceva de burg european; piaţeta, dimineaţa e a fermierilor (care vin cu miere de albine, caş, pâine, legume şi fructe, ştiuleţi de porumb), iar seara, uneori, au loc mici concerte de muzică pop sau clasică.

Ei bine, am hotărât să cercetez proaspăta ispravă municipală. Ei, da! Impecabil! Asfaltul e ca un obraz abia bărbierit, iar pista e flancată (ocrotită) de plasă de sârmă (oare câti zeci de mii de metri pătraţi?); traseul te poartă pe lângă ferme cu grâu, porumb sau pajişti, prin pădure, apoi pe o pasarelă de ciment, ataşată podului pe sub care trec 10 benzi de şosea şi te… abandonează în plin centrul aşezării. Pe parcurs, întâlneşti alţi oameni pe bicicletă (nu puţini te salută cu un aer de satisfacţie, ca şi cum ar vrea să-ţi spună: Bine faci!), dar şi femei, mai mult sau mai puţin tinere, mai mult sau mai puţin… dolofane.

Mi-am regăsit părculeţul « Kelso », situat spre marginea localităţii; aici am poposit şi în alte dăţi, întru odihnă şi izolare de lume. M-a întâmpinat, bineînţeles o veveriţă, tocmai coborând dintr-un tei (culmea, abia acum înflorit!). M-am oprit în faţa monumentului, alcătuit din fărâme de bazalt, citind ceea ce ştiam: « În memoria celor care şi-au sacrificat viaţa în serviciul patriei noastre! 1914-1918, 1939-1945, 1950-1953.”

La zece paşi alături – recunoşteam masa din scânduri de brad, cu două bănci, totul fixat pe o structură de ţevi metalice. Aici am stat să contemplu, la umbra unui arţar, curgerea domoală a fluviului (braţul sudic) Saint Laurent.

Şalupe, veliere, canoe, caiace, bărci cu motor curgeau pe fluviu într-un zumzet estompat, mişcarea lor dând un fel de pulsaţie senzuală stării de contemplaţie. Pe malul celălalt – pădure, siluete insinuante de vile, mici debarcadere, momind spre reculegere şi taină. Curge peste apă şi peste noi o adiere lină de vânt, ca un răsfăţ. Zic « noi » şi fiindcă, din când în cănd, se aşează pe băncile de pe malul betonat al fluviului câte o pereche vârstnică sau câte un moş cu căţelul în braţe. Nu stau mult şi dispar. Sub soarele potolit de august, valurile par să joace sclipiri iuţi de lumină.

Privirea mea îmi face deodată o festă cinică: văd un lanţ şi un lăcat pe el. Lanţul înconjoară tulpina arţarului, zace în iarbă, dar e petrecut pe după un picior al mesei, masa nefiind fixată în sol. Îmi şi imaginam cum patru barbaţi, în absenţa lanţului, înşfacă masa şi o face dispărută.

Confortul decuplării de lume, abandonarea întru contemplaţie mă leagă din nou de lume. Printr-un lanţ.

Ştiam că ai mei au câteva CD-uri cu Grigore Lese. La întoarcere, am ascultat horea « Când îmi vine dor de ducă ».