Odă sufletului

Georgeta Măluţan, dascăl de limba şi literatura română la Colegiul Naţional „Liviu Rebreanu” îşi croieşte drumul în rândul scriitorilor din judeţ. După „Mezalianţe. Literatura postmodernă în ciclul liceal” şi „Cucta”, roman, ambele apărute la Editura Karuna, Georgeta Măluţan se apropie de poezie, atât de mult, încât se contopeşte cu ea. Volumul „Complexul Penelopa”, apărut la Editura Nico, coordonată de scriitorul Nicolaie Băciuţ, structurat în patru capitole: „Complexul Penelopa”, „Extensii”, „Pluralia tantum” şi „Singularia tantum”croieşte un alt fel de poezie, de natură descriptivă, enunţiativă, în care monologul interior deţine un loc însemnat, după cum afirmă în prefaţă scriitoarea Elena M. Cîmpan. Dragostea împărtăşită sau nu, musteşte din fiecare vers. Poezia marelor dorinţe, poezia vibraţiilor, poezia tainelor, aduce un mesaj al împlinirii neîmplinite: „după câşiva ani numai eu eram tu”. Cu îndemnul „când vii, să nu baţi la uşă”, după „ 7 ani, 7 luni şi 7 zile”, prin vers, eliberarea este stelară. Libertatea vine din croşetarea literelor, din eliberarea sufletului, dintr-o spovedanie mai altfel. Locuri cupidoniene sunt uitate de bărbatul pereche: „cu tine n-o să aflu niciodată dacă e bine pe mare”, căsuţa noastră, devenind căsuţa mea: „ acolo e locul unde am plâns ş-am înflorit apoi”. Poeta-iubită nu îşi pierde însă speranţa: „ până la urma regăsirii mai e mereu o zi”. Iar, atunci când va veni clipa reîntâlnirii, iubita spune luceafărului-dor: „mă aştept să îngenunchezi de fericire”. În timp ce ea îşi dă sufletul pentru iubirea perfectă, el, mai hoinar, se joacă cu sentimentele: „ mi-e drumul clar, ţi-e drumul greu”. Deşi, în mod normal iubirea vine de la ea, tot femeia este cea care cere raza de soare: „ „Cerurile mele-ţi apasă întunericul/ luminează-mă, luminează-mă!”. Gândul zboară spre rugăciunea „luminează-te, luminează-te noule Ierusalime”, o incantaţie a cerescului, respectiv o incantaţie a sufletului pereche. Conştient de iubirea lui, ochii verzi „pândesc triumful şi-şi iubesc culoarea”, deşi iubita face invitaţie directă: „ aer e destul pentru un sărut şi nişte porţi deschise”, el, don-juanul, cucereşte, apoi se retrage: „ De la gura ta spre mâna mea dreaptă/ a rămas să apună sărutul”. Deşi declaraţia ei este năucitoare: „ ţi-aş aduce trupul meu şi o stea/ pentru totdeauna/ ţi-aş aduce/ m-aş aduce”, deşi iubitul i-a „ ţinut universul de mână o jumătate de oră” şi şi-a „sfârtecat fiinţa în fâşii paralele”, combinaţie „tu-vânt, eu-vânt”nu este benefică. Cu toate acestea, deşi8 este o barieră „ muzica îmbrăţişa zidurile ce au fost să fie”. În final, deşi cercul se vrea a fi perfect, poeta iubită recunoaşte oboseala: „ scriu cu multe virgule mai nou, parcă aş obosi de timp trecut”, „înfig în mine umbrela iertării de azi înainte, de azi înapoi”, se ceartă cu cuvintele, tastatura şterge „ ce e prea crud, sau prea aproape”, rămânând „mâna de lut în formă de dorinţă” şi împăcarea cu o iubire ce tinde spre împlinire, însă care se va rotunji în clipa aşteptării prin vers. Poezia se făureşte rugându-te: „ m-am obişnuit să scriu în genunchi” ca o odă a clipei de acum, a clipei de apoi. Un vers postmodern, o temă a iubirii privită din alt unghi al oglindei, ramuri de versuri care alcătuiesc penajul unei Penelope moderne, care va scăpa de complexe prin opera cea ziditoare. O poetă, Geta Măluţan, zeci de versuri încărcate de patos, de florile seducţiei, de freamătul omului care sparge lacătul de pe inima încorsetată de iubire.