Olimpiu Nuşfelean – Un prozator şi un poet modern

Citesc cu drag din operele scriitorilor contemporani bistriţeni. Unul din aceşti scriitori este Domnul Olimpiu Nuşfelean.

Pe lângă faptul că am citit câteva din cărţile Domniei-sale, m-au încântat şi ajutat Editorialele din Revista MIŞCAREA LITERARĂ, al cărei director este.

Practic, -şi cei apropiaţi mie ştiu acest lucru-, mă mutasem în Bistriţa cu câţiva ani în urmă (anul 2000) pentru că încheiasem o carieră, vroiam să scriu o carte autobiografică pentru fiii mei şi consideram că, în câteva luni, urma Plecarea la Cer. După cum se vede nu s-a întâmplata aşa, dar pentru că preocuparea mea principală era scrisul şi cititul, nu mică mi-a fost mirarea când am citit Editorialul domnului Olimpiu Nuşfelean: LECTURA CA AMÂNARE A MORŢII. Cum să nu conexez în mintea mea cele scrise în acest editorial, din moment ce eu, văzând că nu se întâmpla cum credeam, adică, de fapt nu era încheiată misiunea pentru care m-a trimis Dumnezeu pe Pământ, mă gândeam ce cărţi mai urmează să mai citesc în aşteptarea Plecării . Ideea asta că mai ai de citit, este un scop frumos şi chiar te ţine în viaţă! Şi răspund aici domnului Olimpiu Nuşfelean: Da, suntem destui oameni care punem preţ pe nobleţea câştigată prin cititul cărţilor şi credem în nobleţea luptei cu moartea.

Cât despre afirmaţia lui Miron Costin: „că nu este alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă decât cetitul cărţilor”, cu care începe atât de frumos Editorialul despre care vorbim, o aveam scrisă, cu litere mari şi cu bold, graţie calculatorului, pe una din uşile unui dulap din biroul meu, alături de Tatăl nostru şi Crezul. E bine să ne cadă privirea pe ceva atât de folositor în fiecare zi!

În ultimul timp, am citit ultimele două apariţii editoriale scrise de Domnul profesor Olimpiu Nuşfelean: UN OM FĂRĂ ARIPI şi POEME PENTRU CEI CARE CITESC ÎN LINIŞTE şi pot spune că am avut bucuria unei lecturi captivante şi unice.

Folosesc acest prilej să comunic, cu mult drag, Domnului Alexandru Ştefănescu, reputat critic literar, că, în calitate de cititoare, spun din toată inima că volumul prefaţat de Domnia sa, UN OM FĂRĂ ARIPI, autor Olimpiu Nuşfelean, Editura IDEEA EUROPEANĂ, 2009, este „o revelaţie a prozei româneşti” şi sper că momentul „de triumf al cinismului”, despre care vorbeşte, să treacă aşa cum a venit. Proiecţia pentru viitor, făcută de marele om de litere, Alex. Ştefănescu, asupra operei lui Olimpiu Nuşfelean, este realizată pe loc de cel care citeşte cu inima şi mintea aceaste scrieri.

M-a impresionat un monolog al Domnului Alex. Ştefănescu, publicat în ianuarie 2001, în care spunea: „Oamenii trebuie să aibă conştiinţă şi conştiinţa nu este posibilă în absenţa memoriei, a celei individuale, dar şi a celei colective. Cine nu are trecut nu are nici viitor. Îi doresc poporului meu să aibă viitor, iar pentru aceasta trebuie ca el să-şi redobândească trecutul.”. De aici vreau să pornesc pentru a vorbi despre cartea, UN OM FĂRĂ ARIPI, la a cărei lansare am participat, şi care mi-a oferit o lectură ce m-a bucurat atât prin frumuseţea scrisului, dar şi prin conţinutul inedit, ancorat în contemporaneitate.

În cele 44 texte distincte, grupate în trei capitole, cuprinse în cele 423 de pagini ale cărţii, autorul îşi arată cei doi poli ai fiinţei sale umane. La un pol al fiinţei sale este una cu Natura, acolo e Fundamentul, iar la celălalt pol, este scriitorul ca individ unic, fapt pentru care a creat o operă unică. Din această unicitate a fiinţei umane, Universalul îşi realizează mereu împlinirea în unic şi necesitatea de a păstra individualităţile ce aparţin Lui, Universalului, individualităţi prin care, de fapt, există.

În întregul ei, cartea UN OM FĂRĂ ARIPI formează un tot şi i se potriveşte autorului un text care îi aparţine şi pe care l-am găsit inserat în povestirea Muntele care creşte:

„Fiecare muncă are rostul ei, cunoscut doar de cel care o slujeşte zi de zi.”

Şlefuindu-şi creaţia aşa cum sculptorul şlefuieşte piatra, Olimpiu Nuşfelean a scris povestiri plăcute la citit, cred eu, atât oamenilor tineri cât şi celor în vârstă şi asta e o calitate importantă a unei cărţi.

Sunt născută într-un sat de o frumuseţe rară, aşezat în zonă de deal, am trăit treizeci de ani la câmpie, într-un oraş mare, iar acum sunt aici în regiune de munte, unde mă simt de parcă ar fi locul naşterii mele, astfel încât, cuvintele profesorului Olimpiu Nuşfelean din cartea OMUL FĂRĂ ARIPI mi-au pătruns în suflet: «Cred că noi, cu toţii, ne-am născut la munte. Nu-i vorba să trag spuza pe turta mea..., dar aici, la munte, nu există distanţe artificiale, toate corespondenţele se stabilesc între om şi ce are acesta în faţă. Cerul se sprijină drept pe umerii tăi şi lupta cu el este directă şi, dacă mi-e îngăduit, dreaptă. Oamenii au cucerit câmpia din lene şi s-au lăsat apăraţi de cerul trasat cu creta la orizontul ei, devenind, prin chiar această delăsare, mai vulnerabili. Mai apoi, ca să-şi câştige verticalitatea, au inventat „înălţarea la cer”.»

(va urma)