Omagiu unui român valoros: academicianul Dan Berindei

Prostia, răutatea şi invidia îi îndeamnă pe unii aşa-zişi români să tragă în noroi prestanţa unor oameni de ştiinţă, patrioţi români, considerându-se vrednici să le judece faptele şi viaţa. Nu e de mirare astfel că au ajuns acum „sus” oameni care mărturisesc ÎN SCRIS că le e ruşine că sunt români, ca directorul Institutului Român, H.R. Patapievici! Iar alţii, fugiţi din România, după ce au trăit bine în comunism, s-au ridicat în străinătate prin hulirea pe toate feţele a românilor, a istoriei şi a ţării româneşti, cu scuza că luptau contra comunismului. Fiul d-lui Dan Berindei, Mihnea, fugit la Paris, a realizat „mare scofală” ca vicepreşedinte al „Ligii pentru apărarea drepturilor omului”, în care se „încălzeau”, cu mare profit material, diferiţi cameleoni!

Iată că a ajuns o jurnalistă, Mirela Corlăţan, bănuiesc tânără, să publice un articol jignitor, la adresa unui istoric vestit, intitulat: „Cazul „Berindei”: tatăl care şi-a turnat fiul la Securitate”, Evenimentul, 9.11.09. Cine se crede această doamnă ca să îşi ia dreptul să judece faptele unui mare român, care a suferit în comunism: a fost dat afară de la Institutul de istorie 3 ani, soţia i-a fost arestată şi întemniţată şi el a fost constrâns să colaboreze cu Securitatea. Dar ca om de ştiinţă valoros a făcut cinste intelectualităţii române în străinătate, participând la diferite evenimente ştiinţifice. Îmi amintesc ce mândră am fost constatând că era apreciat în Germania, la Heidelberg, la o sesiune ştiinţifică.

Cum de îmi permit să spun toate acestea? Pentru că eu m-am refugiat în 1970 la Heidelberg, înainte fiind îmbolnăvită la Securitatea din Cluj, dar am trăit în mare sărăcie, studiind un doctorat în ştiinţe, şi nu mi-am vândut ţara pentru arginţii oferiţi de BBC sau „Europa Liberă”. În curs de 39 de ani mi-am câştigat respectul colegilor germani şi pentru că le-am dovedit că detest regimul comunist, dar NU ţara şi neamul meu! În cursul anilor m-am războit cu „Europa Liberă” uneori (cf. numeroaselor scrisori publicate şi în: „Prezentă la datorie, dovezi ale faptelor unei românce”, Clusium, 2000), pentru că prezentau evenimentele cu ură contra românilor.

Scriu această critică contra felului jignitor al articolului d-nei Mirela Corlăţan, pentru că eu AM TRĂIT ACELE VREMURI. Să ia aminte la un fapt important: în 1970, cca. mai-iunie, s-a ţinut o şedinţă pe întreaga Facultate de Filologie la Cluj, la care a venit un domn „în civil” care a spus (reţin până la moarte ce a zis): „Până acum era obligatoriu să relataţi exact ce aţi discutat cu un străin, dacă eraţi întrebaţi de conducere. De acum, sunteţi obligaţi în 24 de ore să relataţi detaliat, ÎN SCRIS, toată relaţia cu un străin. Era o măsură GENERALĂ! „Credeţi că după iulie 1970, când eu m-am refugiat în Germania, vestita Doina Cornea nu s-a conformat exact regulii de mai sus, ca să rămână asistentă la franceză până la pensionare şi să i se dea voie fiicei ei să meargă să se căsătorească în Franţa? Dar oare acei care plecau mereu în străinătate, între care Ana Blandiana şi dl. Dinescu, nu trebuiau să dea seamă la întoarcere de ceea ce au făcut şi ce au văzut în străinătate? Oare dl. acad. Berindei „a turnat”, pentru că în mod obligatoriu trebuia să relateze şi despre întâlnirea cu fiul său, devenit peste noapte mare democrat anticomunist? Judecaţi cinstit, dragi cititori: în zilele noastre fiii de securişti sunt ridicaţi în slăvi, iar cei constrânşi de Securitate să dea informaţii sunt puşi la stâlpul infamiei! Dar nu toţi, ci doar acei care sunt mai valoroşi, să fie distruşi românii, acei care şi în comunism au făcut cinste neamului! Să nu ne revolte asemenea fapte?