Omul- fiinţa care greşeşte (2)

În timpul vieţii, dictatorii din toate vremurile pofteau să fie socotiţi înţelepţi ce nu comit greşeli, nesătui spre laudă şi fală dşartă. Comuniştii şi adulatorii lui Mao-Tze-dun spuneau într-un glas că este infailibil. El, „tătucul” ce imita pe alt „tătuc”, pe Stalin, nu putea greşi. Laşitatea, interesul, ticăloşia se lăfăiau pe lângă secretarul general al partidului unic. Dar îndată ce Mao a murit, ca orice om obişnuit, degrabă s-au trezit voci care puneau la îndoială că „totuşi, tovarăşul Mao n-a fost zeu”. Au stat pe gânduri tovarăşii, iar apoi au acceptat că aşa este. Omul n-a fost z(m)eu. În faza a doua, s-a mers mai departe şi au spus că dacă a fost totuşi om, e musai că o fi greşit câte ceva tovarăşul Mao. Măcar uneori. Bulgărele de adevăr rostogolindu-se, i-au aflat apoi nu numai greşeli, ci şi multe abuzuri, neglijenţe, erori, ba şi crime. Oho-ho! L-au mai coborât de pe soclu ca să-l mai spele, pe omul cu un adevărat harem de concubine pe lângă soaţa oficială, fiindcă s-a aflat că în viaţă, omul infailibil nu se spăla decât rar de tot. Cam acesta este traiectul general al tuturor marilor tirani ai lumii, dintru antice vremuri şi până azi.

Lăsând la o parte ţara lui Mao Tze-dun, ne vom întoarce la scriitorii noştri, care au fost lăudători-adulatorii ai puternicilor zilei sau, neajungând la ciolan, criticişti, moralişti desăvârşiţi, vulpi ce nu ajungeau la struguri. Nu e obligatoriu să ai faţă de cei ce conduc o atitudine duşmănoasă. Coşbuc închina volumul său de poezii „Ostaşii noştri” - „maiestăţii sale, regelui...”, ba chiar îl adula cu mai multe „horbe” în „Povestea unei coroane de oţel”, fiindcă, vezi-Doamne, bunul rege îşi alduise o coroană sui-generis din tunuri capturate la Plevna în timpul Răzbelului pentru Independenţă. Desigur că tunurile în cauză au fost capturate de dorobanţiii noştri, cu mult sânge şi jertfe, dar marele merit al regelui a fost că şi-a pus numita coroană pe cap.

N.D.Cocea, socialişti, poporaniştii, „trăgeau” în puternicii vremii cu toate vorbele lor, ca unii ce erau departe de masa puterii: „Rege- persoană ce se află-n capul unui stat şi pe care ţara-l ţine pe băut şi pe mâncat”- glăsuia un „Dicţionar politic” al vremii „Minciuna stă cu regele la masă”-tuna Alexandru Vlahuţă- „Dar asta-i cam de multişor poveste. /De când sunt regi, de când minciună este,/ Duc laolaltă cea mai bună casă. „ Nu mai facem vorbire de caricaturişti ca Jiquidi şi alţii.

„Auleo- zicea cineva prin anii ’50- ai văzut taică cum merge Călinescu cu automobilul, dragă, iar Arghezi fuge bietul după troaşca tramvaiului?”

Eu aş spune să fim iertători cu toţi, dar cu toţi, fiindcă s-a descurcat fiecare cum a putut. Astăzi aş vrea de exemplu să începem măcar a vorbi despre un mare poet, care şi el s-a rătăcit bine de tot- dacă judecăm cu dovleacul nostru de „azi”. E vorba de Ion Barbu. Să vedeţi cum îl slăvea pe...Hitler.! Manualele de liceu de azi şi de ieri (ante 1989) acoperă însă cu generozitate toate erorile lui cu un văl de uitare şi iertare. Şi bine fac.