OTV, VOT ŞI … TOV DD

După o gândire „relaxantă” de duminică în cadrul căreia, ce-i drept, veştile de weekend, n-au fost cine ştie ce extra la capitolul „spectaculozitate” eram convinşi că, cel mai potrivit subiect pentru ediţia prezentă ar trebui să fie legat de starea învăţământului. Că tot s-a „clopoţit” de 15 de răpciune, şi sunetele, iar şi iar, a dangăt de prohod sună. Numai că, tocmai când să abandonăm telecomanda, pentru că din grila de programe „Dolce” , moş PTTR a eliminat şi TvRM-ul, am auzit „strigătul” de disperare al DD-ului, respectiv, „Dan Diaconescu direct”.

Şi nu din cauză de „trecere în neant” a Elodiei, ci a OTV-ului şi a emisiunii VOT, tocmai în preajma sezonului în care respectiva preocupare trebuia să se afle, sau, mă rog, să revină, în forţă.

În consecinţă, mai întâi din curiozitate, iar mai apoi din spirit de solidaritate am rezistat aproape un întreg schimb de noapte în faţa sticlei. Şi nu regretăm. Din pricină că, dacă măcar un singur punct procentual se verifică dintr-un noian de dezvăluiri incriminatorii din panoplia mafiei audio-video cu ifose naţionale, atunci sintagma: „a prosti poporul cu televizorul” a sărit, de multişor poveste, din „imperiul necesităţii în cel al realităţii”.

Iar pe cale de consecinţă „cenzura comunistă” atâta câtă a existat chiar şi în ulterioara etapă a „ autocenzurii”, nu a reprezentat decât un mic copil faţă de anestezicul ochiului dracului în domeniul mas-media a neocapitalismului românesc.

Desigur că nu ne aşteptăm ca în presă, esenţa unei societăţi bazată pe inegalitate şi rapacitate să nu nască şi monştrii. Dar nici în visele cele mai urâte nu se poate admite ca excepţiile să facă regula, iar tocmai cei care sunt legiuiţi să-i vegheze libertatea să o pună la jug. Vreme de aproape două decenii s-a tot clamat asupra „marii şi singurei cuceriri autentice” a revoluţiei involuţiei, a „cuvântului liber precum pasărea cerului” şi iată că, ceea ce nici „totalitarismul” n-a îndrăznit, democraţia lui peşte prăjit, nu numai că a făptuit, dar e pe cale de a consacra.

Şi nu pe seama ghilotinei concurenţei, ci a forţei brutale a banului, în totalul dispreţ al dreptului la o informaţie pertinentă şi echidistantă. Dar numai şi numai atât de autentică şi echilibrată cât poate fi din punct de vedere practic şi mai cu seamă, a corvezilor materiale cărora e musai să le facă faţă. În special cei care se mai iluzionează că şira spinării a independenţei editoriale poate fi menţinută dreaptă.

Sigur că jurnaliştii nu reprezintă o castă de heruvimi şi serafimi şi, prin opinii, nici nu se pot pretinde că-s asexuaţi precum îngerii. Dar a-i face responsabili pe ei de neputinţele celor care deţin pâinea şi cuţitul şi a-i scoate din joc pentru că există şi puterea de a o face, constituie şi chiar este, o batjocură mai mult decât condamnabilă.

Câinele de pază cu botniţă, căruia i se mai leagă şi tinichele de coadă fiind de altfel, visul de aur al hingherului.

Categoric că, în goana după rating ca şi după tiraj pot să apară şi găselniţe gazetăreşti dintre cele mai năstruşnice. Dar ne îndoim că aspectul şi dezvăluirile pe care le-am urmărit pot împinge fanteziile până la grotesc. Ca atare vom mai aştepta până la a da votul final. Cu atât mai mult cu cât, vorba ceea, nici „viţelei noastre nu-i este prea bine”. Iar rumegătorii sunt „capabili a fi în stare” de orice pentru a devora şi ultimele fire de iarbă rămase după secetă. În consecinţă vom anagrama şi în continuare, tocmai pentru a se vedea ce este în spatele cortinei, ca şi în dosul gardului. Din pricină că: „nu mor caii când vor câinii, dar nici slugii când vor stăpânii”. Că o fi „domnul, domn şi în şanţ”, dar nici tovarăşul nu trebuie abandonat la anaghie. Chiar dacă a fost deja ronţăit până la TOV.