Păcăleala vieţii

Viaţa este o fiinţă care moare un pic în fiecare zi ca să te părăsească, smucindu-se cu o infidelitate neînchipuită într-o bună zi.

Viaţa se dovedeşte o amantă sclipitoare, dar înşelătoare care nu mai păşeşte în urma ta la un moment dat, nu-ţi mai este umbră sau lumină, îţi face semn de adio cu şalul ei şarlatan şi începe în aceeaşi zi să-i zâmbească altei persoane sau chiar să necăjească pe altcineva prin dureri de cap, de picior sau de inimă.

Toţi ne încredem în această fiinţă, faţă de care avem nevoi primare, ca mai apoi să ajungem la cele superioare. Toţi ne încredem în ea cu excepţia kamikaze-lor dresate ideologic şi geopolitic, sau a sinucigaşilor simpli care îşi trăiesc doar propria tragedie, necvantificată de societate, fiind cazuri particulare, deservite cu gropi dinafara cimitirului. Morali sau imorali dar care şi-au trăit viaţa până la capăt, se pot odihni în perimetri legali. Peste garduri ajung oamenii care nu s-au putut încrede în bunătate. În fidelitate. În puterea omului de a face numai bine, de a simţi numai ce-i corect. Ei au fost curajoşi sau foarte laşi, dar au trăit slăbiciunea omului în faţa omului.

Salutăm viaţa dimineaţa, la amiază şi seara. Ne culcăm cu ea în noapte, în braţe, în şoapte, ne trezim cu ea în piept şi în vârful degetelor dornice de acţiune.

O slăvim prin anotimpuri. O iubim prin florile primăverii şi emoţiile renaşterii care ne asigură că totul e perpetuu. Ne mângâie pe creştet până la adolescenţă, apoi pe sâni cu multă căldură sau ne bate pe umeri să avem încredere. Aşa devine viaţa atotputernică peste noi, oameni mărunţi în infinitate.

O iubim şi vara când ne arde în creştet unde ne-a mângâiat, ne oboseşte la soare cu noi urcări, dar şi la umbră când am vrea să ne trezim dorinţele născute ieri şi desăvârşite doar în somn.

O vrem şi toamna să ne însoţească pe aşternutul color al fanteziei de la galben strălucitor până la bejul îngăduitor, printr-un maro cald, înduioşător, până la aprinsul bordo care strigă după viaţă prea târziu. Într-un târziu. Şi-i auzi ţipătul, te doare, ai fugi să le aduni toate frunzele bordo care mor încet poate de azi pe mâine şi le fotografiezi moartea. Prin fotografie devin nemuritoare.

Ai vrea să înveţi din moarte, să nu repeţi greşelile predecesorilor tăi, nu te duce la apă adâncă şi învolburată, nu te hazarda pe stânci necunoscute, nici în văi pline de duşmani ascunşi. Ai vrea să înveţi din moartea căprioarei să nu te încumeţi departe fără părinţi, pe care apoi îi sacrifici chiar tu. Ai vrea să înveţi din moartea vecinei care a mâncat nesăbuit din poftă. Şi din exemplul domnului Leo care a băut din pahare fără fund, fără să ştie. Ai vrea să nu repeţi jocul de rol al lui Hagi Tudose, nici al lui Romeo şi Julieta, ai vrea să te iubeşti încă pe pământ cu cineva. Să crească crengile din două corpuri vii şi care se îmbrăţişează chiar în văzul tău aici în viaţă, dincoace de moarte.

Iubirea trezeşte deodată toate anotimpurile fără să ţină cont de luna lor de naştere, te mângâie pe obraz, pe umăr, pe sâni şi pe picior. Aduce cu ea viaţa nemuritoare. Dragostea, aprinsă de viaţă ajunge independentă, nu-i mai pasă, îşi trăieşte propriul elan care are perspective fără vreun gard de sârmă ghimpată. Nici un îndrăgostit nu se gândeşte la posibilitatea că îl vor arde osul, inima, celulele şi visul, altfel nu s-ar socoti dragostea - regele sentimentelor vii, rătăcite, uitate, retrăite, renăscute, dezropate, imaginate de mai multe ori decât numărul zilelor dintr-un calendar.