Pacient într-un spital al trecutului

M-am hotărât să scriu câteva rânduri mânată de un sentiment de puternică revoltă care m-a cuprins săptămâna trecută, mai precis luni, 22 februarie, când, din cauza unor probleme de sănătate, m-am internat la secţia ORL a Spitalului Judeţean, de pe B-dul Independenţei. Am mai fost internată în acel spital cu mult timp în urmă, în copilărie, acum 45 de ani, când sediul nou al spitalului judeţean încă nu era construit. M- a cuprins un sentiment de revoltă atunci când am constatat, la prima vedere, că spitalul este neschimbat: un spital al secolului trecut, care funcţionează în mileniul al III-lea. Dar , rămânând acolo, în salonul 4, timp de aproape o săptămână, mi-am dat seama că mă înşelasem: nu, spitalul nu este ca acum 45 de ani, ci mult mai rău. Trecerea vremii a determinat deteriorarea dotărilor existente atunci. Am realizat că paturile de fier, urâte, cu vopseaua sărită de pe ele, cu urme hidoase de sudură , sunt tipuri de paturi care cu greu mai pot fi întâlnite în unităţile spitaliceşti ale zilelor noastre. La fel ca noptierele, de metal, ruginite, ale căror sertare se deschid cu dificultate şi a căror vârstă cred că depăşeşte 50 de ani. Saltelele vechi, cu denivelări, lenjeria pătată şi găurită şi pernele cu umplutura făcută cocoloaşe, cred că sunt demult casate, însă sunt menite a-i "alina" suferinţele bietului pacient. Chiuvetele vechi, cu instalaţii depăşite de vreme, sunt înfundate, tocmai din cauza acestor instalaţii. Pereţii nezugrăviţi de ani buni, au varul înnegrit de timp, iar crăpăturile din tavan se văd de îndată ce păşeşti în incinta spitalului. Toată lemnăria, veche de ani şi ani, are vopseaua crăpată şi în multe locuri lipseşte. Ca totul să întregească imaginile descrise mai sus, pentru toate saloanele de la secţia ORL există doar două cabine de wc, câte una pentru fiecare sex, cu încuietori stricate. E jalnic! În toate aceste condiţii lucrează cu o dăruire pe care n-am întâlnit-o la "spitalul mare", unde am avut ocazia sa trec, fie în calitate de pacient, fie în calitate de aparţinător.( Acolo sunt condiţii materiale mai bune, dar lipsa de interes a majorităţii celor care lucrează este vizibilă din prima clipă). La ORL, toţi angajaţii, insuficienţi numeric, după părerea mea, îşi manifestă în orice clipă solicitudinea şi amabilitatea faţă de pacienţi, indiferent de condiţia acestora. Lor, acestor inimoşi le adresez mulţumirile mele sincere!

Am început această confesiune spunând că revolta m-a îndemnat s-o fac. Revolta că, în secolul XXI pot să existe asemenea condiţii, aproape inumane, atât pentru pacienţi, cât şi pentru angajaţi. Mă întreb: cum au fost evaluate în judeţul nostru unităţile sanitare şi cum au putut obţine autorizaţia de funcţionare? Şi ce se întâmplă cu fondurile, nu mici, adunate de la fiecare angajat? Unde se duc acestea? De ce mai plătim CAS-ul?

Închei, fără a spera că cele scrise de mine vor clinti ceva în atitudinea conducătorilor destinelor sănătăţii bistriţene, dar cu sfatul pe care-l dau concitadinilor mei de a se adresa unor unităţi spitaliceşti din alte judeţe, în care se pot simţi oameni ai vremurilor pe care le trăim, şi nu ai secolului XIX.

Cu tristeţe,

prof. Monica Popa