Părintele duhovnic Siluan: Maica Domnului vă aşteaptă la Dobric. Mănăstirea noastră făcută din chinuri, din greutăţi, a ajuns să fie o perlă foarte preţioasă

Rep.: - Părinte duhovnic Siluan, vreau să ne spuneţi despre slujbele speciale care au loc la mănăstirea Dobric, despre Paraclis şi despre această perioadă mai dificilă pe care o parcurgem.

          Părintele duhovnic Siluan: - Este o perioadă deosebită şi noi toţi ar trebui să-i acordăm timpul potrivit. Am încercat să atrag atenţia credincioşilor că asta e ceea ce putem noi oferi. Ce jertfă îi putem noi oferi, ce nevoie are Dumnezeu în Ceruri sau Maica Domnului din partea noastră decât timpul pe care noi i-l oferim. Altceva nu avem ce să-i dăm şi atunci îi oferim timp. O slujbă specială, frumoasă, care se face în fiecare seară şi în fiecare biserică, pe care noi trebuie să ne-o dorim şi nu preotul  să ne cheme, ci noi să spunem: vrem să acultăm un Paraclis pe lângă cele pe care le citim, pentru că este un izvor al vindecărilor, izvor al tămăduirilor, izvor al bunăstării, izvor al cerului, tot ceea ce-şi doreşte credinciosul.

          Acum este o perioadă frumoasă şi nu aş vrea să ţin morală şi nici Cateheze, să spun că în secolul XIII-a s-a înfiinţat postul şi despre faptul că la început credincioşii ţineau post doar la Schimbarea la Faţă şi Postul Maicii Domnului, pe urmă au trecut în altă evlavie, au ţinut o lună întreagă, 30 de zile, cu ajun, de luni până vineri, fără ulei. Dar Maica Domnului, fiind o maică înţeleaptă care ne iubeşte aşa de mult, a lăsat un post mediu, de 14 zile, în care să postim, să ne rugăm fiecare după puterea lui, în care să ne rugăm nu ore în şir, ci pur şi simplu doar Paraclisul, care durează o oră, şi unde lumea vine cu drag, se relaxează, se roagă cu drag.

          Am citit ceva extraordinar despre minunile Maicii Domnului: Nişte credincioşi au auzit că o icoană făcătoare de minuni, din Ucraina, icoană pictată de Sfântul Evanghelist Luca,  a ajuns în localitatea lor. De exemplu, cum ar fi acum la Dobric, merge o familie, poate merg şi vecinii.. S-au dus, şi fiind multă lume, au stat şi au aşteptat câteva ore.  Cum Maica Domnului a rânduit vreme frumoasă, au stat răbdători la rând şi au ajuns şi ei la icoană. Când au plecat de la icoană, pe drum, soţia îşi întreabă soţul: Dar tu ce i-au spus la maica Domnului? Ce i-ai cerut Maicii Domnului? Soţul îi răsăunde sincer că absolut nimic. Soţia îi răspunde că nu se poate, absolut toată lumea îi cere ceva Maicii Domnului. Soţul îi spune că nu a cerut absolut nimic pentru că sunt destui oameni care au nevoi, el nu a simţit nevoia să ceară, doar s-a bucurat că a văzut icoana, că am avut răbdare şi să le dea Maica Domnului tot ceea ce crede ea că ar avea nevoie. Dar soţia, pe drum, până la maşină, l-a întrebat şi l-a stresat, dacă sigur nu a cerut ceva. Soţul îi spune că nu a cerut nimic. Când să pornească maşina, un vânt puternic, stârnit senin, a doborât copacii, iar un lemn gros a căzut  zdrobind foarte multe maşini. Soţul, uitându-se către soţie, mustrând-o parcă, a spus: vezi, nu a avut nevoie Maica Domnului să-i spun ce am pe suflet, a ştiut ea când trebuie să vină şi când să mă ajute.

          Cred cu toată tăria şi cu tot cugetul meu că ştie Maica Domnului pe fiecare care se roagă, ştie exact cine posteşte, cât de mult posteşte, ce rugăciune spune, cine merge la Paraclis, cine nu merge. Preotul nu stă să facă prezenţa cu cine a fost şi cine nu a fost, pentru că ştie Maica Domnului. Şi eu cred cu tărie că ştie Maica Domnului şi ne ajută chiar în clipa în care avem nevoie. De aceea cred că şi credincioşii, de pe toată valea Ţibleşului, pe care eu i-am găsit acolo, chiar dacă erau vremuri mai grele, erau acolo, la hramul mănăstirii, şi chiar am fost impresionat şi de atunci, indiferent de vremuri, de conducere, de probleme, la Maica Domnului au venit. Vă invit să veniţi şi să vedeţi, chiar în timpul Prohodului,  vorbesc doar preoţii, este o linişte deplină, poţi auzi chiar şi musca cum trece. Lumea stă cu mult drag şi evlavie. În acele momente nu cer nimic la Maica Domnului ci se bucură că sunt la mănăstire, că sunt împreună cu alţi credincioşi, se roagă împreună, îi cântă Maicii Domnului, pentru că Maica Domnului ştie ce să le dea fiecăruia.

          Rep.: - Cum vedeţi dumneavoastră, ca om al bisericii, această perioadă pe care o parcurgem, cu acest virus care a venit în viaţa noastră?

          Părintele duhovnic Siluan: - Sunt multe de spus, dar prefer să vorbesc cu fiecare credincios în parte. Într-adevăr, virusul există şi chiar dacă nu-l vedem, de fapt, nici nu ar trebui să cercetăm, pentru că şi noi, la început, am fost celule nevăzute şi nu ştim cum am ajuns aici.  Mie îmi place să rog oamenii să păstreze cu drag primul ecograf al copilului lor, pe care-l numesc inelul cu diamant.  Este o celulă de 2 cm, care cu ultrasunete acum se vede. Atât suntem. Dar dacă nu vrea Dumnezeu atât rămânem, o celulă.  În clipa în care sufletul coboară, dintr-odată, celula de 2 cm, fecundată aşa cum a rânduit Dumnezeu, se transformă. Dacă apare acea scânteie dumnezeiască, pe care eu o numesc diamant, ea chiar străluceşte în acel întuneric al abdomenului şi apare ca un inel, în acea clipă bate inima. Acum totul se înregistrează de la început. Virusul cam asta vine să facă. Nu-l vedem, vine şi distruge acel diamant care este în noi: apropierea, dragostea, pentru că, cum ar putea apărea copiii dacă nu ar fi apropiere şi iubire. Trebuie lăsat bărbatul, de tatăl său şi pe mama sa, să trăiască cu femeia sa în trup şi din dragostea lor se va naşte copilul. Este o poruncă dumnezeiască. Cam asta se întâmplă, ei se iubesc şi vine diamantul, adică vine sufletul pe lume şi aduce bucurie. Acum asta se întâmplă. Oricum, şi fără virus, lumea a început să aibă tot mai greu copii. Dar acest virus asta face, îndepărtează, distanţează, ne obligă să nu mergem la biserică. Nu mă tem, pentru că credincioşii se întorc, iubirea e tot acolo, chiar dacă stau acasă, noi ne rugăm zi şi noapte. Ei ştiu, pomelnicele sunt acolo, nu le pomenim tare, le pomenim în taină, dar sunt tot acolo cu noi. Virusul există.

          Îi invit pe credincioşi la hram, unde Maica Domnului ne va spune mai multe. Curtea mănăstirii este mare şi frumoasă, este umbră, e foarte plăcut. Lumea care vine la Paraclis ştie că este mult loc, poţi sta lejer şi să laşi copiii să se joace fără să te temi că se infectează, să porţi masca, totul este dezinfectat, va fi bună rânduială, iar poliţia va rândui şi maşinile în parcare pentru a nu se aglomera. Îi invităm pe toţi să vină cu drag, fără frică, pentru că ne protejăm şi ne rugăm Maicii Domnului să ne păzească. Eu spun că virusul a venit ca să ne atragă atenţia asupra micimii noastre, a cât de mici suntem noi. El este mult-mult mai mic decât noi şi a făcut ravagii în lume.

          Doi credincioşi, vorbind, unul îl întreabă pe ceilălalt: Eşti sigur că există Dumnezeu? L-ai văzut vreodată?, iar celălalt îi răspunde, nu l-am văzut, dar eu cred că există.  Dar de unde ştii dacă nu l-ai văzut niciodată? Iar celălalt îl întreabă: Cafeaua ta are zahăr? Răspunsul a fost da. Iar el întreabă, dar de unde ştiu că este zahăr, uite e neagră şi nu văd nicio strop de zahăr în ea. De unde ştiu că are zahăr? Răspunsul a venit: dacă o gust, e dulce. Aşa e şi Dumnezeu, când e în viaţa ta simţi că ţi se îndulceşte viaţa.

          Noi am văzut suferinţa şi ştim că există ceva care îi face pe oameni să sufere, să plângă, să rabde în spitale, şi ne rugăm la fiecare slujbă, nu doar pentru cei bolnavi, dar şi pentru doctori, pentru tot personalul medical care se chinuie, vedem suferinţa lor, iar acea suferinţă nu e ceva care nu există. Noi avem obligaţia să ne rugăm, nu putem să nu mergem la biserică. Cine să bată virusul, cine să dea sănătate oamenilor, cine aduce putere doctorilor să meargă mai departe, putere credincioşilor care au pierdut pe cineva drag dacă noi nu ne rugăm şi nu ne întâlnim să ne rugăm. Bineînţeles, respectăm ceea ce trebuie şi sunt sigur că, dacă respectăm, dacă ne arătăm credinţa, doar atât cât trebuie să fie povara noastră atât va fi şi această pandemie şi virusul va rămâne doar un gust amar şi o amintire, iar noi vom trece mai departe spunând: cândva ne-a încercat Dumnezeu şi n-am văzut, dar acum vedem şi ne rugăm să nu se mai întâmple.

          Rep.: - Da, o amintire şi o încercare, până la urmă, pentru că pentru prima dată în 2000 de ani nu am putut participa la Înviere, a fost un moment în care fiecare s-a rugat le el acasă. În calitate de preot şi de duhovnic, cum a fost această perioadă pentru dumneavoastră, care aţi fost cu obştea de maici. Cum a fost Învierea fără credincioşi?

          Părintele duhovnic Siluan: - Întotdeauna este greu fără credincioşi. Acum poate înţelegem de ce ne-a lăsat-o Dumnezeu şi pe Maica Domnului, ca să nu ne lase singuri.  A zis: Mamă, iată Fiul Tău şi Fiule, iată Mama Ta. Este greu, iar cei care au pierdut pe cineva drag ştiu cât e de greu să fii singur. Dumnezeu de atunci nu a vrut să fim singuri, şi atunci, în biserică, de ce să fim singuri? Preotul Rasputin, făcea liturghia în taină şi îi răspundeau îngerii, iar marele duhovnic, părintele Rafael Noica, contemporan cu noi,  slujea liturghia singur pentru că îi cântau îngerii. Noi suntem încă păcătoşi şi nu ne cântă îngerii. Dar simţim lipsa credincioşilor, şi nu doar noi, şi lumea a simţit lipsa, deşi am pornit staţia şi s-a auzit în tot satul Dobric, iar noi parcă simţeam răspunsul lor. Noi cântam „Hristos a Înviat!”, iar cineva răspundea „Adevărat, a Înviat!”. Este pustiu şi este greu să te rogi singur şi să nu simţi că lumea participă, dar în acelaşi timp a fost o încercare, să creadă lumea că într-adevăr în biserică este rugăciune şi ştii că este lumea de faţă. Nu trebuie să punem camere, nu avem nevoie de drone, de camere de supraveghere pentru a se face slujbă.  Nu trebuie să fie cineva acolo ca să creadă că este pomenit. Trebuie să creadă că este pomenit. La fel este şi mersul la biserică când nu suntem acolo. Cineva îi pomeneşte pe oameni, cineva se roagă, chiar dacă nu suntem noi, iar acest lucru trebuie să ne apropie, să înţelegem că este liturghie, că Dumnezeu nu ne-a lăsat să fim singuri. Nici în cer nu stă Dumnezeu singur ci a făcut oaste de îngeri. Nici pe noi nu ne-a lăsat singuri.  De astă vă îndemn să credeţi că asta înseamnă, de fapt, Biserica. Pentru că biserica nu înseamnă doar cărămizi, nu înseamnă doar ziduri, nu înseamnă doar o curte frumoasă ci înseamnă să fie suflete. Tot timpul spun, şi cred că ştiţi, unde se strâng doi sau trei în numele meu, acolo sunt şi eu cu ei. Dar când suntem mai mulţi?  Asta înseamnă hramul, când suntem mai mulţi, mame care plâng şi copii care strigă „Doamne, Doamne,  ajută-ne!”, care strigă: „Scapă-ne de pandemia asta!”. Când suntem atât de mulţi, nu cred că nu suntem auziţi până la cer, iar Maica Domnului va mijlocii să ne scape, să ne putem întâlni aşa cum ne dorim, pentru că chiar este o biserică frumoasă şi are duh, ne este dor să slujim înăuntru, chiar dacă e frumos afară, ne e dor să ne întâlnim într-o biserică frumoasă, răcoroasă şi să ne putem înălţa gândurile spre Dumnezeu. Dar cred că va trece, ca toate celelalte, chiar dacă nu s-a mai întâmplat de 2000 ani, nu ne plângem. N-am crezut nici când venea Lumina de la Ierusalim, acum să ne plângem că n-am putut sta de Înviere. Lumina o ducem acasă sau îl ducem pe Hristos în suflete noastre?  Îmi amintesc că asta spunea şi tata când veneam de la Biserică: Mi-ai adus un pic de anafură? Eram copil şi mă întreba că am venit de la biserică fără nimic. Aşadar, aşteptăm să venim cu o lumânare aprinsă sau aşteptăm să venim şi să spunem „Pace vouă”, cum a spus Iisus Hristos, să spunem „Hristos a Înviat!” celor dragi, să dăm cioc cu un ou. Nu i-a oprit nimeni să pună apă, aşa cum se punea pe vremuri la ţară, cu ou, cu ban, cine se spală ultimul să ia banul, cine se spală primul să ia oul, şi noi cu toţii să ne bucurăm. Abia aşteptam să vină dimineaţa de Înviere. Cine a oprit asta? Apa spală pandemia! Dar lumea nu mai făcut asta. Dacă nu s-a dat voie, dacă ni s-au interzis unele lucruri, uităm şi ceea ce înseamnă credinţa. Dar asta înseamnă credinţa, o spun şi repet, pandemia doar ne-a învăţat ce înseamnă dor. Spunea Titulescu că nu există nicio limbă din lume care să exprime sensul românesc al cuvântului dor şi care nu poate fi tradus. Acum iubirea poate fi oricum, dar dorul... Şi acum ne este dor, şi de harm şi de toate celelalte.

Rep.: - Pentru că vorbim de icoane, cei mai mulţi dintre noi, mai puţin credincioşi, când auzim de icoană strâmbăm din nas şi, tocmai de aceea, vreau să clarificăm lucrurile şi să vă întreb, de ce să cinstim icoanele?

Părintele duhovnic Siluan: - Sper că sunt tot mai puţini cei care strâmbă din nas pentru că, icoana este bună mireasmă duhovnicească, iar la bună mireasmă duhovnicească nu putem strâmba din nas. Asta este Maica Domnului pentru noi.  Primele icoane care au apărut, pe lângă chipul cel nefăcut al Mântuitorului – Mahrama – sunt icoanele pictate de Sfântul Luca. Sunt icoane care au fost pictate când încă Maica Domnului era în viaţă, înainte de adormirea ei, pe care o cinstim. De obicei atunci cinstim sfinţii, când s-au întâlnit cu Domnul, când au născut în Dumnezeu, noi le serbăm viaţa care e în ceruri pentru că noi acolo ne întâlnim cu ei. Pe cei de pe lumea asta îi sărbătorim atunci când s-au născut, pentru că ne întâlnim cu ei şi anul acesta, şi anul viitor, dar în cer, în veşnicie, ne întâlnim cu cei care sunt deja în ceruri şi atunci sărbătorim adormirea lor.

Majoritatea icoanelor pictate de Sfântul Evanghelist Luca sunt cele numite hodighitria, adică „arătătoarea”, în care Maica Domnului arăta spre Prunc, care ţine un Hrisov, adică Cuvântul Evangheliei. Icoana de la Dobric este din altă categorie, mult mai frumoasă, deosebită (pentru cine înţelege). A fost pictată de Sfântul Luca iar Maica Domnului l-a văzut şi a spus: Cei care vor vedea asta vor slăvi foarte multe neamuri. Şi nu se putea altfel. Aşa cum există cântece frumoase alcătuite de stră-străbunicii noştri, pe care noi doar le actualizăm, pe care noi le trăim şi le punem la sufletul nostru, o icoană sau o mănăstire care-ţi intră la suflet dintotdeauna au existat. Aceasta este scriptura vorbită. Aceasta este scriptura pe care am înţeles-o. Pe vremuri, când oamenii se întâlneau în Căian cântau pricesne. Nu ştiau altceva, dar cântau pricesne, unii cu ţambale, unii  pe mai multe voci, dar îi cântă lui Dumnezeu ce le spunea inima, pentru că Maica Domnului nu se putea plimba dintr-o parte în alta. Care cult din lumea asta mai face asta?

Am vorbit la Paraclis despre icoana de la Tihvin, mare făcătoare de minuni, renumită în toată Rusia. Cred că sunt rare casele din Rusia care să nu aibă în casă această icoană făcătoare de minuni. Apostolul Luca l-a pictat şi i-a arătat-o Maicii Domnului, căreia i-a plăcut şi s-a dus cu ea în lume şi le-a arătat-o oamenilor.  Iar de aici vine cinstirea Maicii Domnului. Lumea a iubit-o şi a preamărit-o pe Maica Domnului de la început pentru că Hristos a preamărit-o, îngerii s-au temut, îngerii au dus vestea şi nu omul. Maicii Domnului i se acordă cinstire aproape în toate cultele religioase. Chiar şi în Coran apare. Dar evlavia oamenilor a venit în momentele în care - exact ca la icoana de la Dobric - Maica Domnului chiar i-a ajutat pe oameni, iar oamenii au simţit cu adevărat că ea există. Asta este realitatea şi nu faptul că eu vă prezint icoana, că eu o laud, ci pur şi simplu cel care a simţit-o a spus: cred că este ceva dincolo de asta. Aşa a apărut cinstirea Maicii Domnului. Odată cu Biserica a crescut şi acest lucru. Nu poţi cinsti Pruncul fără să vezi Mama. Nici iadul nu l-a putut ţine pe Hristos, pământul nu l-a putut ţine pe Hristos şi, totuşi, într-un pântece feciorelnic de femeie, de vreo 13-15 ani, cât avea Fecioara Maria, şi-a găsit loc, l-a cărat, l-a hrănit la sânul ei, l-a ferit, cum spune Scriptura. Au murit 10-14.000 de prunci tăiaţi cu sabia de soldaţii lui Irod şi, totuşi, Maica Domnului şi-a apărat pruncul, îl caută în templu când îi spune „Maică, aici trebuie să fiu”.

Dar, după ce lumea a văzut icoana şi a ştiut că ea este Maica Domnului, nemaicinstind-o, Maica a dispărut, dar a apărut înaintea lor plutind pe apă, stând în picioare sau trecând de pe o parte pe alta  înaintea tuturor spunând: asta sunt eu. M-aţi chemat, aici sunt.  Şi asta face, de fapt, Maica Domnului. În cântec, în icoană, în vorbă, în rugăciune, în Paraclis nu facem decât ca, spunând numele ei, să apară şi ea. Pentru că icoana are un nume. Dacă nu are nume, nu este icoană. Pruncul, de la a 8-a zi, după o lege dată nu de acum, ci din totdeauna, de pe vremea lui Avraam, spune: pune nume pruncului tău şi însemnează-l să ştie că este de la Dumnezeu, că nu este animal, nu este vită. Şi stăpânul îşi însemna animalul ca să ştie că este al lui. Noi nu însemnăm cu fier roşu, nu punem pecete, nu punem stricăciune, ci pur şi simplu curăţie şi punem nume, iar acest nume este recunoscut în ceruri şi noi îl pomenim în biserică la pomelnice. Şi icoana asta face, icoana poartă numele şi fiecare icoană trebuie neapărat să aibă nume. A noastră este Eleusa sau Dulcea Sărutare, în care Pruncul o sărută pe Maica Domnului arătând dragostea pe care Pruncul o are. Când veţi veni la mănăstire să vedeţi icoana, veţi vedea că mâna Mântuitorului este prinsă într-un mod nefiresc, dar pictorul a ştiut cum s-o picteze pentru că ea arată mişcarea prin care Pruncul a fost surprins fără să se aştepte. Ea poartă numele Eleusa sau Dulcea sărutare. Fiecare icoană are povestea ei atât de frumoasă.

Legat de adormire, în momentul Adormirii Maicii Domnului nu au putut atinge trupul Maicii Domnului, iar celor care au atins-o, îngerul le-a tăiat mâna. Adică, noi, dacă nu ne-ar lăsa Dumnezeu după slava sa şi ajutorul îngerilor, nu am putea atinge icoana. Nu pandemia nu ne lasă să ne atingem de icoană! Nimeni nu ar putea săruta ceva sfânt. Putem săruta icoana pentru că Maica Domnului ne permite. Legea veche spune că cel care se atinge de icoană trebuie să moară, doar preotul poate, şi atât. Dar Maica Domnului a spus: şi eu sunt femeie, şi eu ştiu dureri, şi eu ştiu necurăţie, şi eu am trecut prin toate cele ale femeii, cum să nu vină şi ceilalţi, şi a primit pe toată lumea. Icoana ne arată în acest fel că oricine poate să atingă şi să sărute cele sfinte. Asta este Maica Domnului: te lasă să o săruţi, te lasă s-o atingi, dacă tu vrei, te lasă să o fotografiezi, dar ea este acolo. Spuneam că icoana este ca o fereastră, de aceea se pune pe un perete pe care nu este geam, să nu intre lumina soarelui ci să intre lumina soarelui ceresc. Ea de acolo te vede pe tine, dacă vrei să vezi şi tu în rai, uită-te la icoană. Vei vedea raiul, vei vedea chipul ei blând, blândeţea ei, bucuria care este în cer, stelele pe care le poartă pe umeri, Pruncul din braţele ei, toate sunt în rai. Ea stă acolo şi te vede pe tine, iar dacă te vrei să vezi, trage o privire spre icoana Maicii Domnului  şi vei vedea că tragi cu ochiul în rai. Dacă vreţi să vedeţi raiul, luaţi icoana, sărutaţi icoana, puneţi-o pe perete, rugaţi-vă la icoană şi o să vedeţi că şi Maica Domnului vă vede pe voi. Amin.

Rep.: - Până la urmă, fiecare dintre noi trebuie să ne facem curăţenie în suflet şi să vedem că nu întâmplător credinţa noastră este de mii de ani pe acest pământ, iar dacă bunii şi străbunii noştri au crescut într-o credinţă nu putem veni noi acum să spunem că este altfel.

Părintele duhovnic Siluan : - Maica Domnului a făcut scară de pe pământ la cer şi a ajuns la o distanţă pe care lumea încă nu a ajuns s-o treacă. Încă nu s-a inventat o navă spaţială care să ajungă acolo unde a ajuns Maica Domnului. Sunt sigur că, şi dacă stăm distanţaţi la 1,5 m, virusul nu va trece de la unul la celălalt, dar Maica Domnului va ajunge la fiecare dintre noi. Să nu uităm acest lucru. Nu este vorba de frică, ci paza bună trece primejdia rea, lucru învăţat de la străbunicii noştri. Te îmbraci să nu-ţi fie frig, îţi pui clopul în cap să nu te bată soarele. Nu îţi pui clopul în cap doar ca să-l ai în cap, ci pentru că te gândeşti că te apără de soare, iar acest clop a rămas în portul popular până în zilele noastre. Lumea din totdeauna s-a gândit că e mai bine să se păzească decât să-l doară capul. Aşa spunem şi noi: să ne păzim, dar nu se poate să ne ferim de Maica Domnului, pentru că Maica Domnului merge la fiecare dintre noi. Sunt sigur că vor veni şi vremuri mai bune, când vom sta să mâncăm sarmale sau la un pahar de vorbă, dar acum, când este pericol, trebuie să ne păzim. Trebuie să credem că, deşi sunt la 1,5 m de un alt om, Maica Domnului este între mine şi celălalt, este şi la mine şi la celălalt.

Ştim că atunci când s-au scos icoanele în procesiune a dispărut ciume, pandemii şi toate bolile. Aş vreau să dau ca pildă o poveste frumoasă: Era o rândunică care a venit din ţările calde ostenită, obosită, şi-a zidit cuibul cu scuipatul ei, cu salivă, din dragoste, aşa cum Dumnezeu l-a zidit pe om, aşa şi-a zidit şi ea cuibul. A clocit şi a scos şase pui. Nu s-a mişcat de acolo, a băut roua cerului şi a mâncat insectele care au trecut pe acolo în zbor, până când puii au ieşit din ouă. Când au ieşit din ouă, puii erau goi, trebuia să le ţină de cald, să le aducă de mâncare, să le aducă apă, dar nu s-a ostenit şi nu i s-a părut greu nicio secundă, Mereu a avut grijă de pui. Puii au crescut mari şi i-a învăţat să zboare. După ce au învăţat să zboare le-a spus că trebuie să se antreneze pentru că vine vreme când va trebui să zboare în ţările calde. Dar puii, crescând mari, au avut viaţa lor,  dar mama lor le-a spus să nu uite de ea. Sunteţi şase, aveţi grijă şi de mine. Dar mama s-a lovit la o aripă şi nu a mai putut zbura. Le-a spus puilor să vină să îi aducă, pe rând, câte o insectă. La început au venit, dar, treptat, s-au bazat unul pe altul, veneau o dată la 2-3 zile, până când nu a mai venit niciunul, iar mama a murit de foame. Morala este foarte simplă şi cred că a înţeles-o toată lumea. O mamă poate singură, oricât ar fi de greu, oricât ar fi de slabă şi amărâtă, să crească singură şase pui, dar şase pui nu sunt în stare să ţină o mamă. Maica Domnului a fost în stare  să ţină o lume întreagă, să salveze generaţii după generaţii, pe străbunicile, bunicile şi mamele noastre, şi în vremuri grele ea a reuşit să rămână oglindă şi fereastră în casele noastre, iar noi toţi fiii stră şi strănepoţilor nu suntem în stare s-o cinstim aşa cum se cuvine pe mama noastră. Or, aşa ceva nu se poate. Nu se poate ca noi toţi să n-o putem hrăni pe Maica Domnului. Noi asta trebuie să facem. S-o hrănim cu rugăciunile noastre, pelerinajul nostru, paşii noştri. Bunicii noştri mergeau pe jos oriunde era biserică, şi fiecare pas al lor, coatele când au mers în genunchi, însemna jertfa lor. Asta este jertfa la care noi vă chemăm să fiţi împreună cu noi. Nu de sânge, nu de durere, nu de pandemie. Vom respecta totul şi vă vom îndemna să le respectaţi, dar rugăciune şi sfaturile, şi pricesnele care se cântă toată noaptea – şi este foarte frumos -, în lumina lumânărilor toţi oamenii stau şi se roagă la Maica Domnului şi simţi parcă că nimeni nu cere nimic decât să fie Maica Domnului acolo şi să asculte rugăciunile noastre. Şi vă spun sigur este acolo prin mănăstirea din Dobric, prin icoana de acolo, prin prezenţa noastră, a preoţilor şi a rugăciunilor care se fac. Dacă vreţi, haideţi să vedeţi cât de frumos este la noi, la mănăstirea Dobric, o adevărată perlă. Vreau să vă gândiţi ce înseamnă o perlă: un fir de praf dintr-un ocean închis într-o cochilie şi din care se şlefuieşte cel mai frumos lucru – perla. Aşa este biserica de la Dobric, făcută din chinuri, din greutăţi  a ajuns să fie o perlă şlefuită şi foarte-foarte preţioasă.  

-Vă mulţumim părinte pentru gândurile duhovniceşti. Ne vedem la Dobric să aducem laudă Maicii Domnului !