Părintele Radu Roșu: Etapa a doua: istoria / inventarul relaţiilor

Dragi cititori! Spuneam în articolul trecut că în procesul de însănătoșire din codependență este necesar să se apeleze la ajutorul specialiștilor și persoana codependentă să treacă prin cele zece etape ale procesului de însănătoșire. Iată-ne ajunși la etapa a doua din acest proces. Vorbeam în prima etapă despre importanța scoaterii la iveală a traumelor copilăriei și împărtășirea lor specialăștilor pentru a vindeca trecutul. Exemplele pe care le oferim vin în sprijinul identificării propriilor situații de viață.

Aceste piese valoroase recuperate din trecut nu pot zăcea veşnic într-un depozit oarecare. Ele trebuie selectate şi inventariate. Este un procedeu mecanic, însă de-o importanţă covârşitoare. Fiecărei piese i se atribuie un număr de inventar. Fiecare este catalogată, aranjată, împachetată şi pusă în cutie. Unele, o dată împachetate, nu vor mai vedea niciodată lumina zilei. Câteva, puţine, pot fi pur şi simplu scoase afară şi îngropate din nou. Majoritatea vor fi însă examinate cu grijă şi atenţie de experţi. Dintre ele, numai unele se vor dovedi chei esenţiale pentru înţelegerea unei culturi de mult apuse.

În această a doua etapă, le este recomandat  pacienţilorsă întocmească un istoric sau inventar atent al relaţiilor lor. Acest lucru este, de fapt, valabil pentru toată lumea. În special, trebuie să identificaţi toate persoanele din trecut şi din prezent, care fie că au lăsat o urmă de neşters asupra voastră, dintr-un motiv sau altul, fie au exercitat o influenţă evidentă asupra vieţii voastre. 

Membrii unei familii extinse

Deşi până acum am presupus că „familie“ înseamnă acel nucleu compus din părinţi şi copii (poate cu o eventuală adăugire întâmplătoare, o mătuşa sau un bunic care locuiesc împreună cu familia de bază), realitatea unei „familii“ este ceva mult mai complex. Într-un fel sau altul, fiecare dintre noi stabilim legături şi facem sau nu schimb de hrană afectivă ori spirituală cu toţi membrii familiei noastre extinse.

Cu excepţia puţinilor copii orfani sau abandonaţi, care au crescut în orfelinate, aproape toţi ne-am născut într-o familie restrânsă, un nucleu de părinţi şi copii. Relaţia primordială cu familia în care am crescut se perpetuează la nesfârşit, într-o anume măsură se poate spune că ducem cu noi acea familie de-a lungul întregii noastre vieţi. Adică, păstrăm o legătură cu părinţii şi fraţii noştri toată viaţa, fie că ei trăiesc sau nu. În termeni tehnici, aceasta este „familia de provenienţă”.

Căsătorindu-se, majoritatea adulţilor întemeiază o nouă familie. Acest grup include un partener de viaţă şi poate unul sau mai mulţi copii. În plus, există familia de la serviciu, compusă din patron(i) şi tovarăşii de muncă, familia de la biserică, o familie obştească incluzând prieteni, rude şi alţi membri ai comunităţii.

Apoi există familia extinsă, formată din rudele prin alianţă, mătuşi, unchi, bunici sau jumătate de oraş. Pentru ca lucrurile să devină şi mai complicate, unele persoane pot face parte în acelaşi timp din două sau mai multe dintre „familiile“ tale.

De exemplu, cumnata îţi poate fi şi verişoară. Dacă suferi de un sindrom grav de codependenţă, într-un fel sau în altul el va afecta fiecare „familie“ din care faci parte. Va determina apartenenţa ta la anume grup, sau va afecta relaţia ta cu diferitele grupuri. Adesea se întâmplă ca cineva să intre în cabinet, spunând: „Vreau să fac să meargă numai relaţia asta. Dacă m-aş înţelege mai bine cu soţul / soţia / copilul, dacă el / ea s-ar schimba, totul ar fi bine.“

Din păcate niciodată nu se întâmplă aşa. Schimbarea pe care o suferă membrul unei familii se repercutează asupra tuturor. Familia – oricare din ele – trebuie abordată ca o unitate. Când ajutăm un pacient să facă o autoevaluare ne sare în ochi faptul că, dacă îşi scoate capul hidos codependenţa, se stârnesc valuri în toate domeniile vieţii persoanei respective.

Se poate face analogie cu situaţia cârmacilor de pe vasele fluviale din zilele fericite ale tinereţii lui Mark Twain. Pilotarea navelor era o profesie prestigioasă şi solicitantă. Nu numai că pilotul trebuia să cunoască în amănunţime meandrele râului, dar trebuia să ştie şi ce se întâmplă în adâncul apelor. Unde erau stâncile, bancurile de nisip, curenţii care puteau fie să înlesnească înaintarea vasului, fie să-l facă să naufragieze. La fel, tiparele codependenţei grave sunt asemenea pericolelor ascunse care-l aşteptau pe cârmaci la tot pasul. Formaţiunile din adâncurile apelor determină direcţia şi succesul călătoriei noastre prin viaţă. Gândeşte-te cu câţi oameni ai avut o legătură afectivă.

Tiparele codependenţei au influenţat fiecare din aceste relaţii. Ca parte a procesului de însănătoşire, ţi se va cere să descâlceşti aceste relaţii, să-i vezi cu ochii minţii atât pe cei morţi, cât şi pe cei vii şi să te împaci cu fiecare în felul potrivit.

Terapia specifică, precum și clinicile de specialitate îi ajută frecvent pe adulţii care au fost adoptaţi în copilărie. Îi sfătuim să se împace atât cu părinţii lor adoptivi cât şi cu cei biologici, indiferent dacă îi cunosc sau nu, cu fiecare familie în grija căreia s-au aflat, cu mentorii, profesorii, antrenorii care au exercitat o puternică influenţă asupra vieţii lor – şi lista continuă. E surprinzător câte familii au aceşti pacienţi.

Căsniciile, oricât de scurte, duc fiecare la constituirea unei familii foarte importante, o entitate în care s-au investit sentimente puternice. „A fost o căsnicie îngrozitoare“, se plânge câte un pacient. „Nici nu vreau să mă gândesc. În plus, a durat numai şase săptămîni. Am trecut peste ea. Nu puteţi spune că a fost ceva important.“

Ba da, sigur că putem. Şi bineînţeles că o şi facem. În acest moment vom trage semnalul de alarmă: „Înapoi. Hai să vorbim despre asta.“

O sarcină principală este de a-i ajuta pe pacienţi să realizeze câte familii au; în trecut sau în prezent, în câte familii au trăit şi în ce măsură codependenţa poate afecta fiecare dintre aceste grupuri în parte.

Să vedem, spre exemplu, cazul lui Marian Walsh, o femeie inteligentă şi atrăgătoare, care a fost victima unui incest. A apelat la o clinică de specialitate pentru că era pe cale de a fi concediată din nou. Marian e o profesionistă de excepţie, mândria oricărei companii. Cu toate acestea, din când în când se trezea dată afară. Pe de-o parte, se străduia din greu să-şi păstreze slujba şi să se achite de sarcini cât mai bine. Pe de altă parte, parea că face întotdeauna câte ceva pentru a-şi sabota poziţia.

Adesea era vorba de lucruri neintenţionate, de care ea nici nu-şi dădea seama. Când a venit la noi, presimţea deja că problema este mult mai profundă şi nu se rezumă la chestiuni de competenţă profesională, pentru că avusese de furcă şi cu „familia“ bisericii de care aparţinea. În patru ani, aderase la trei biserici principale şi se dezisese de toate din diferite motive. A pretins că e persecutată, fiindcă divorţase, dar, în realitate, confesiunea ei e extrem de tolerantă în ceea ce priveşte divorţul.

O parte din ceea ce a fost ajutată să vadă, a fost faptul că ea nutrea încă resentimente copleşitoare şi o furie imensă împotriva tatălui ei. Aceste sentimente puternice şi negative afectau familia din care provenea, dar şi cea de la serviciu, de la biserică, familia pe care şi-a întemeiat-o. Bisericile la care aderase erau conduse de bărbaţi.

La fiecare slujbă, avea superiori direcţi sau indirecţi tot bărbaţi. Şi, de fiecare dată când intra într-o „familie“ de muncă dezvolta aceleaşi sentimente amestecate pe care le avea faţă de familia în care crescuse. În acelaşi timp, ea încerca să-l mulţumească pe tata şi să fie la nivelul aşteptărilor lui, dar se simţea şi rănită de el şi încerca într-un fel să i-o plătească. Şefii au devenit figuri paterne şi fiecare slujbă era însoţită de aceeaşi tensiune afectivă.

Povestea lui Marian nu se aşterne frumos şi lin pe hârte. În cele din urmă a fost trimisă la o instituţie specializată în tratamentul codependenţei, mai apropiată de zona în care locuia, pentru că Marian pur şi simplu nu putea să facă faţă dezastrului din trecutul ei. Pe măsură ce dădea peste tot mai multă durere şi mânie, se prăbuşea vertiginos, într-o cădere violentă şi devastatoare. Încă nu putea face faţă trecutului. Vor mai trece ani până va putea începe să stabilească legături solide în familiile de la serviciu şi biserică

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți!

Cu Har și Bucurie, Pr. Roșu Radu Liviu, consilier în adicții!