Părintele Radu Roșu: A-ţi lua rămas bun

Dragi cititori! Spuneam ]n articolul trecut că ruperea oricărei legături cu casa părintească, dintr-un spirit de revoltă, este un bun indicator al faptului că acel „la revedere“ afectiv care trebuia spus n-a fost rostit. Scopul vindecării este întotdeauna stabilirea unui echilibru în relaţii, evitarea înstrăinării în aceeaşi măsură ca şi a implicării exagerate.

Cum poţi rupe definitiv această legătură afectivă, dacă nu ai făcut-o până acum? Cea mai uşoară şi mai puţin ieşită din comun metodă este să stai şi să vorbeşti cu părinţii. Vorbeştele despre viaţa ta şi spune-le literalmente la revedere. Dar, în multe cazuri, e imposibil. Poate unul sau ambii părinţi au murit sau au divorţat, ieşind din viaţa ta înainte de a fi lansat acea importantă declaraţie de independenţă. Dar, ea trebuie făcută.

Poate că părinţii refuză să vorbească cu copilul sau refuză să participe la o experienţă, care este la fel de devastatoare pentru ei ca şi pentru copilul lor. Poate că îi separă o distanţă fizică. Dacă tata este plecat la București, mama lucrează la Timișoara, iar copilul trăieşte în Iași, contactul este dificil, dacă nu imposibil.

O metodă des folosită de terapeuţi pentru a lua legătura cu persoane de negăsit poate folosi oricui întâmpină astfel de probleme. Stai pe un scaun şi aşază unul gol în faţa ta. Mama şade pe acel scaun. Aşa că, vorbeşte-i. Spune-i ce a însemnat pentru tine să creşti în casa ei. Vorbeşte-i despre bucuriile, suferinţele, mândria şi frustrările tale. Acum poţi să începi cu succes procesul de despărţire. Apoi aşază-l pe tata pe scaun. Procedează la fel în cazul lui.

Pentru cei ai căror părinți au decedat, există o altă metodă. Spre exemplu, persoana poate trece pe la mormânt să-și ia rămas bun la modul propriu. Foarte frecvent, această metodă ajută la descărcarea extrem de utilă a unui conţinut sesizabil de emoţii, constituindu-se într-un extraordinar mecanism de purificare a sufletului şi spiritului.

O altă metodă, cu o îndelungată tradiţie, este scrisoarea. Adesea, cei cărora le este foarte greu să spună ceea ce simt părintelui sau părinţilor lor îşi aştern gândurile pe hârtie. Evident, dacă părintele a murit, autorul nu va expedia scrisoarea niciodată; ploaia şi întunericul nu opresc nobilii mesageri să-şi împlinească datoria, ci numai vălul rece al morţii.

Când părintele trăieşte, noi recomandăm  modificarea acestei proceduri într-o oarecare măsură. Când pacientul decide să-şi împărtăşească gândurile într-o scrisoare, îi cerem să scrie de fapt două scrisori. Prima, o scrisoare propriu-zisă (data, formula de început, „dragă mamă“, conţinut, încheiere, semnătură), nu trebuie cu nici un preţ expediată.

În această variantă, cerem cu insistenţă pacientului să fie cât mai explicit posibil în exprimarea sentimentelor. Scoate totul la suprafaţă, după cum se spune – iubire, tandreţe, furie, amărăciune, admiraţie, frustrare, totul. Aproape întotdeauna, simplul act de a întocmi această ciornă eliberează amintiri şi sentimente importante pentru vindecarea pacientului. 

A doua scrisoare, care poate sau nu să fie expediată părintelui, după cum doreşte pacientul, este de obicei mult mai blândă, mai plină de tact şi mai puţin explicită. Cu toate acestea, dacă amărăciunea nerostită iese la suprafaţă din când în când şi această variantă poate conţine invective sau reproşuri.

Oricum, scopul ei este de a se constitui într-un document care poate fi adus la cunoştinţa destinatarului, fie că se va întâmpla sau nu aşa. Dacă eşti un copil adoptat, poţi alege această formulă de exprimare pentru a-ţi lua rămas bun de la toţi părinţii tăi, biologici şi adoptivi, morţi sau vii.

Ai putea întreba ce s-a întâmplat cu vechiul îndemn iudeo-creştin de a-ţi respecta părinţii? Iată o scrisoare care, în cazul în care eşti codependent, poate fi mult prea fierbinte spre a fi expediată chiar şi într-o ladă cu nisip contra incendiilor.

Nu reprezintă ea lipsă de respect? Nu. Niciodată nu le cerem pacienţilor să nu-şi respecte părinţii. Nu numai că Dumnezeu ne-o interzice, ci înseamnă şi o adevărată înjosire, atât pentru părinţi, cât şi pentru copii. Nu-i vorba aici de lipsă de respect, insulte sau înjosire. Descrierea suferinţelor, da. Admiraţie acolo unde trebuie, da. Exprimarea sentimentelor, sigur. Exagerarea rolului de victimă / martir, nu!

Cea mai adâncă formă de respect la adresa părinţilor tăi este să devii ceea ce Dumnezeu a vrut ca tu să fii. Dacă problemele nerezolvate, încărcătura afectivă neconsumată te împiedică să fii un bun creştin, atunci este foarte important să scapi de povară. Aceasta înseamnă că trebuie să te ocupi de problema respectivă cu delicateţe, dar şi cu fermitate. Nu putem găsi o cale mai potrivită de a-ţi onora părinţii decât să-ţi foloseşti darurile înnăscute.

Ideea de părăsire a casei părinteşti din punct de vedere afectiv nu este deloc nouă. Principiul „va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de femeia sa“ se întâlneşte încă în cartea Genesei, 2:24. În momentul în care spui acel afectuos „bun rămas“ mamei şi tatălui, ajungi să te bucuri mai profund de legăturile intime cu alte persoane din viaţa ta – tovarăş de viaţă, copii, colegi de muncă – pe lângă relaţia profundă cu Dumnezeu, despre care am mai vorbit.

Există un paradox trist în ideea de părăsire a cuibului părintesc. Persoanele codependente, care au cea mai mare nevoie de a-şi lăsa în urmă trecutul şi familia de provenienţă, demonstrează cea mai mare dificultate în efectuarea procesului de separare. Despărţirile şi tranziţiile nu sunt niciodată uşoare pentru un copil normal. Prima zi de şcoală, absolvirea, căsătoria pot aduce fiecare o lacrimă în ochi. Astfel de evenimente sunt sfâşietoare, dar suportabile.

Familiile normale permit fiecăruia să se desprindă la vremea potrivită. A-ţi lua corect „rămas bun” este foarte greu, aproape imposibil în cazul persoanelor cu o copilărie plină de suferinţe sau violenţă. „E o nebunie!” spun aceşti oameni. „N-are nici un sens. Lucrurile au fost atât de dureroase în trecut. De ce sunt atât de legat de trecut când pare atât de uşor să te desprinzi de el? Totuşi, văd că-i adevărat.”

Răspunsul îl cunoaşteţi deja în parte – obsesia repetitivă, sentimentul copleşitor că acolo, în trecut, a rămas ceva neterminat. Dacă persoana codependentă pleacă de acasă, el / ea nu poate rezolva conflictul neîncheiat. Un alt răspuns se eferă la faptul că persoanele codependente tind să se agaţe de anumite elemente ale procesului complex de părăsire a casei părinteşti, rămânând veşnic în acel punct.

Codependenţii suferă şi de un complex al ruşinii sau al vinovăţiei, mult mai mult decât adulţii sănătoşi. Pentru că ei nutresc atâta mânie şi resentimente, se simt obligaţi să rămână alături de familia în care au crescut, să rămână legaţi de sursa acelei mânii pentru a o consuma odată. Chiar dacă mânia zace adânc îngropată – de fapt, mai ales în această situaţie – ea constituie o sursă puternică de energie emoţională negativă.

Iată un exemplu care reflectă asemenea furie îngropată, Harold Walker. Era agent de bursă mergând spre cincizeci de ani. La şedinţele de terapie de la clinica unde urma terapia, jura sus şi tare că toată povestea asta cu furia nu-i decât o bazaconie, el nu simte nici un resentiment faţă de mama lui alcoolică. Neagă de asemenea orice mânie îndreptată împotriva soţiei sau a familiei lui.

Dar, în ultimii douăzeci de ani şi-a obligat familia să suporte mai multe falimente. A pierdut case şi maşini. Soţia lui s-a hotărât cu greu să divorţeze în final, când el a început să ia bani din fondurile copiilor. Deşi neagă orice fel de furie, este foarte evident că nutreşte o copleşitoare mânie faţă de soţia şi copiii lui. Până nu va putea să-i facă faţă, el şi familia lui sunt condamnaţi la o viaţă de mizerie şi continuă criză financiară.

Iată un alt pas spre etapa a patra – a spune adio simbolurilor fals protectoare. Un alt cuvânt pentru acestea ar fi falşii idoli. Şi, de data aceasta, „la revedere“ înseamnă „adio pentru totdeauna“! Trebuie să fie ceva permanent. Un fals simbol de siguranţă este orice lucru faţă de care se manifestă un devotament nepotrivit, care este aproape idolatrizat. A-ţi lua rămas bun de la el nu înseamnă neapărat că trebuie să-l excluzi cu totul din viaţa ta. Înseamnă doar că trebuie să spui un adio ferm aspectelor de idolatrie.

Patrice Hoit a făcut acest lucru, atât mental, cât şi simbolic, atunci când a lăsat pachetul cu ciocolată pe mormântul mamei ei. Suferind de anorexie, era obsedată de gândul mâncării. Prin voinţă, ea a ajuns să controleze situaţia. Dar n-a putut să elimine din viaţa ei cu totul gândul la mâncare. Nu numai că fizic vorbind acest lucru este imposibil, dar aproape că a murit procedând astfel. Problema era influenţa nocivă asupra vieţii şi a sănătăţii ei pe care o avea gândul la mâncare.

În zilele noastre, averea şi puterea sunt chestiuni esenţiale. În trecut, unii din pacienţii unei clinici de tratament din America au trebuit să spună la revedere influenţei ieşite din comun pe care o aveau bogăţia şi puterea în viaţa lor.

Ei au trebuit să lase la o parte domnia banului. În cadrul tratamentului, a trebuit să ajungă la stadiul în care să poată spune cu sinceritate: „Pot renunţa oricând.“ Apoi a venit criza petrolului. Dintr-o dată, nu mai era vorba de un experiment de laborator. Unii au trebuit într-adevăr să-şi ia adio de la o groază de dolari.

False simboluri ale protecţiei. Idoli. Ideea este veche de cel puţin două milenii. Iisus l-a îndemnat pe tânărul din Matei 19:16-22 să pună banii pe locul doi în viaţa lui. Tânărul n-a reuşit. Nu este greu să spui oamenilor ce au de făcut. Este cu totul altceva să-i ajuţi în mod efectiv să pună în practică ce le recomanzi.

Ce spunem noi acum nu sună prea grozav, dar la şedinţele de terapie se vorbește şi despre astfel de lucruri. Mai important, îi facem pe pacienţii noştri să vorbească despre ele. Încurajăm discuţiile pe două teme: recunoaşterea faptului că falşii idoli au o putere nesănătoasă asupra lor şi promisiunea de a face ceva în legătură cu ei.

Vei gândi, poate, că-ţi este de folos să meditezi la aceste lucruri, să le rumegi în minte sau să le spui cu voce tare. Bineînţeles, cea mai bună metodă este să găseşti un prieten de încredere sau un sfătuitor cu care să le discuţi. Şi, pe oricine altcineva alegi ca martor al promisiunilor tale de a spune la revedere, nu uita cu nici un chip să-I spui lui Dumnezeu.

Toată lumea are părinţi, nu poţi să-i anulezi pur şi simplu. Când rosteşti acel rămas bun potrivit şi voit în faţa părinţilor tăi (a părinţilor vitregi sau adoptivi ori a tutorilor, dacă aşa ceva există) trebuie cumva să umpli spaţiul rămas gol. Cel care o face cel mai bine este Dumnezeu.

Vedeţi, a spune „la revedere” părinţilor înseamnă mult mai mult decât un rămas bun, pentru că părinţii sunt umbra lui Dumnezeu pe pământ. Când eşti foarte mic, îi vezi de parcă ar fi Dumnezeu. Acum, afirmi faptul că nici o fiinţă umană nu este destul de pură pentru a săruta sfintele răni şi a le vindeca. Spui adio mitului că posibilităţile lor sunt infinite.

Acest lucru este sfâşietor şi dureros. Ajungi la momentul în care nici o altă fiinţă umană nu mai poate fi Dumnezeul vieţii tale.

A spune „la revedere” acestor false simboluri protectoare este devastator şi pentru că ele sunt toate, ei bine, simboluri de încredere. De pildă, Brad şi Joan se certau mereu. Nu era prea plăcut, dar într-un fel foarte negativ acest lucru oferea siguranţa lucrului previzibil şi cunoscut. E foarte greu să renunţi la obişnuinţe.

Promisiunea pe care o solicităm ca parte a procesului terapeutic poate lua forma unui contract mai mult sau mai puţin oficial. E bună orice metodă care îl determină pe pacient să fie responsabil pentru faptele lui. Vrei să te dai câţiva paşi înapoi, să stabileşti anumite limite, să creezi o distanţă între tine şi celălalt, orice ar fi acest celălalt? Găseşte pe cineva în faţa căruia să dai seamă, scrie si semnează un contract şi ţine-te de el.

Dacă lucrurile au decurs bine în etapele unu-patru: Introspecţie şi descoperire, Inventarul relaţiilor, Controlul dependenţei, Despărţirea de casă, înseamnă că te afli în faza în care cobori tot mai mult şi mai mult în zona amintirilor dureroase.

Te întrebi: „Ăsta-i tratamentul?“ Te afli acum literalmente pe un montagne russe, căţărându-te cu mare efort pe panta dureroasă a vindecării. Nimeni nu porneşte din vârful ei, nimeni nu e scutit de durere. Fiecare am suferit într-un fel, poate tocmai acest lucru ne-a adus aici. Urlând de durere, îţi expui viaţa şi relaţiile, refuzând efectul anesteziant al dependenţelor la care a trebuit să renunţi.

Etapa a patra, despărţirea de casa părintească şi renunţarea la falsele simboluri ale siguranţei, poate fi atât înspăimântătoare, cât şi extrem de dureroasă. Cu toate acestea, numai când ajungi la etapa a cincea te afli cu adevărat în abisurile abisului. Totul în etapele unu-patru este destinat să te conducă la o şi mai mare conştientizare a durerii.

Cei de la „Alcoolicii Anonimi” se referă la această treaptă în exact aceşti termeni: „a cădea la fund“. În etapele şase-zece vom urma drumul ascendent al curbei şi, undeva, de-a lungul drumului, ne vom fi vindecat deja.

Este important de ştiut că înainte de a te simţi bine te vei simţi foarte rău. Mai presus de orice, nu trebuie să renunţi aici. Ai trecut deja de cea mai mare parte a durerii. Nu poţi să renunţi acum!