Personajele insolite ale Bistriței

După anul 1970, odată cu industrializarea, Bistriţa a fost hrănită demografic cu săteni veniţi dinspre văile Someşului, Șieului şi Bârgăului. Prima generaţie „de colonişti” s-a familiarizat doar cu rutina şi accesoriile pe care le presupune viaţa urbană, dar nu a reuşit să-şi însuşească foarte repede caracterul ei. Au fost conservate unele obiceiuri rurale, iar altele au fost adaptate vieţii de oraş. În Piaţa Decebal, un grup de două-trei blocuri din noul cartier construit în târgul de vite avea propria viaţă. Vecinii, adunaţi pe scaune şi bănci scoase în faţa scărilor, cleveteau până după lăsarea întunericului despre banalul vieţii zilnice. Treptat, oraşul a fost inundat de forme primitive de manifestaţie, oferind vulgaritate, maimuţăreală, zbierăte ca substitut al conversaţiei, mizerii şi lamentaţii, reacţii violente. În această urbanizare forţată, au început să dispară bunele maniere, precum un „Sărut mâna” spus cu un zâmbet larg, pălăria scoasă cu respect în faţa unei doamne sau unui cunoscut, o mână întinsă frumos, care se dorea să însemne un „Poftiţi, vă rog!”.
În acest peisaj, figurile diverșilor „nebuni” ai orașului au reuşit să devină familiare. Mi-l amintesc pe Nea Alecu, un bătrânel simpatic, ale cărui haine, oarecum ponosite, păstrau, totuşi, linia elegantă a croiului. Nu folosea niciodată cuvinte vulgare şi, deşi se îndrăgostea mereu de fete, se mulțumea doar să le facă cu ochiul. Copiii, care se ţineau cârd după el, încercau să îl necăjească cântându-i: „Nea Alecu, nea Alecu / Tunde oaia și berbecul / Hei iuu, iuu, hei iuu, iuu / Și berbecul tot zicea: / Nu mai tunde oaia mea. / Nea Alecu mânios / Da cu foarfecele jos / Și berbecul furios / Da cu coarnele-n cocoș. / Și cocoșul fără milă / Rupe creasta la găină./ Și găina fără creastă / Sparge oul la fereastă. / Sare cioara din gutui / Tocmai pe căciula lui / Nea Alecu supărat, / Toată ziua n-a mâncat...”.
Devenise erou de legendă modernă, după ce aruncase cu pantoful în maşina liderului sovietic Nikita Sergheevici Hruşciov, care în anul 1958 venise la o partidă de vânătoare pe plaiurile bistriţene. Circula şi o legendă potrivit căreia, la sfârşitul vânătorii, Hruşciov, văzând printre gonaci un bătrân cu plete lungi şi albe, l-a luat deoparte, întrebându-l – în româneşte! – dacă cunoaşte bine munţii dinspre Sebiş (sat ce aparţine de comuna Şieuţ). Bătrânul a încuviinţat dând din cap. Atunci l-a întrebat: „Dar Fântâna lui Toma încă mai există?” Gonaciul a dat din nou din cap, afirmativ. Auzind asta, Hruşciov le-a cerut celor care îl păzeau să rămână acolo la cabană şi a pornit împreună cu bătrânul să viziteze împrejurimile. Când au ajuns amândoi la Fântâna lui Toma, Hruşciov a privit cu drag locul, după care a băut apă pe săturate, cu palmele făcute căuş. A mai stat preţ de câteva minute privind de jur-împrejur, apoi s-a întors cu însoţitorul său la cabană. Pe drum, l-a întrebat dacă mai trăieşte vreunul dintre oamenii născuţi pe la 1880 în Sebiş..., în Ruştior şi dacă se mai face pe acolo ţuică de prună. Bătrânul i-a zis: „În Sebiş mai trăiesc mulţi, însă eu cunosc doar o babă, Ana lui Câlean, care s-ar trage de prin Ruştior”. Hruşciov s-a bucurat. Discuţia s-a oprit, întrucât ajunseseră la cabană. Imediat după plecarea lui Hruşciov, aflând despre cele întâmplate, acea Ana lui Câlean ar fi zis: „Păi ăsta-i fratele meu, Nechita, care nu s-a mai întors de pe front din Primul Război Mondial”.
În sate ca Budacu de Sus, Şoimuş, Ragla, Ardan, Sebiş, Ruştior, Nichita e un nume destul de răspândit. Aşa încât legenda aceasta circula şi în versuri rudimentar-naive: „Nechita-i de-al nostru şi simplu i-am spus:/Avea doar şapte clase primare/ Când la război austriecii l-au dus!/Şi-acum e conducător de popoare,/ Iar pentru noi aceasta-i o cinste şi-o mare onoare!”...
Cât despre vinul de Steiniger, din via adusă cândva de saşii stabiliți în Viişoara şi care se pare că îi plăcea atât de mult lui Hruşciov, auzise mai târziu şi poetul Adrian Păunescu. Pe la mijlocul anilor ’70, ajuns în crama de la Viişoara, i-a cerut pivnicerului să-i dea din „vinul lui Hruşciov”. Pivnicerul, un sas pe nume Hanţi, care a trăit până în urmă cu câțiva ani, s-a conformat şi a adus o cană de Steiniger. Gustându-l, poetul s-a înfuriat, apostro-fându-l: „Îţi baţi joc de mine?! Mi-ai adus oţet! Vinul ăsta este mai acru ca oţetul!”. Văzând cu cine are de-a face, gazda a luat oala de pe masă, a trecut într-o încăpere alăturată şi a dizolvat în ea două pastile de zaharină. Revenind cu vinul astfel dres la masa poetului, i-a mărturisit cu umilinţă că greşise butoiul. După ce a sorbit câteva înghiţituri, Adrian Păunescu i-a spus foarte satisfăcut: „Vezi! Ăsta da vin! N-avea gusturi rele Hruşciov...”.
Dintre ceilalţi boemi ai Bistriţei mi-l mai amintesc pe bácsi Preda, bătrânul vânător care îşi petrecea întreaga zi stând pe gardul liceului, cu pipa în colţul gurii, în compania tovarăşului său nedespărţit, un corb mare şi negru, care croncănea necontenit. Uneori, ne invita acasă pentru a-l ajuta să preparăm corpuri de păsări şi mici animale, care urmau să fie împăiate. Vecinul său era Hertza Pali, un vagabond care, într-o noapte de Înviere, strecurat în biserica de la Coroana, a dat răspunsurile către preotul care bătea cu crucea în poarta bisericii:
- „Cine este acela Împăratul măririi?”...
- „Hertza Pali, părinte!”...
Ingeniosul meşter Botcaru de peste Podul Budacului, poreclit Papu, un manufacturier plin de fantezie, care confecţiona undiţe, schiuri şi ne repara patinele şi bicicletele. Cele trei surori Flămînd, femei trecute de prima tinerețe, mari amatoare de jocuri de noroc, desprinse parcă din epopeea cehoviană, unde timpul rămâne suspendat undeva în neant, iar personajele îşi târăsc viața ca pe o trenă fără sfârşit. Simpaticul Binder Baci, zis „7 metru”, cel care aproape un sfert de secol a vândut bilete la întrecerile sportive de pe Stadionul Municipal, dar şi Erzsy Neni, concubina sa; Vasilică cu năframă şi rochie, un travestit după care copiii aruncau cu pietre; Crişan „Nebunul”, bagajistul din autogară, care ani de zile anunţa cu exactitatea unui ceas elveţian mersul autobuzelor; Zâna cu sâmburii, ţiganca din colţul străzii de la care cumpăram seminţe de bostan, prăjite. Acestora le-a supraviețuit doar excentricul Saporo, un om a cărui înfăţişare fioroasă contrastează cu blândeţea sufletului…

Fragment din volumul:
Mircea Gelu Buta, Tabloul de absolvire, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015