Pocăinţa unui… creştin

- Părinte, am pe conştiinţă nişte păcate…

- Îndrăzneşte, fiule, căci Dumnezeu este milostiv şi bun.

- Ştiţi…în timpul războiului am ascuns în beci un evreu.

- Da, neamul lor a fost deosebit de persecutat, dar aceasta nu este un păcat, ci dimpotrivă, una din cele mai frumoase fapte, fiindcă dumneata ţi-ai riscat viaţa şi ai fi ptut fi trimis în lagăr, adică la moarte.

- Hm… dar să vedeţi- îndrăzni penitentul să mai continue- i-am cerut câte 20 de dolari pe zi.

- Da, aceasta nu numai că nu e ceva frumos, ci coboară foarte mult fapta bună în sine, dar fii liniştit, du-te acasă, căci ţi se iartă.

Pleacă acesta, dar aşa cam împleticit, cu nesiguranţă, de parcă n-ar şti că vrea să plece ori să se întoarcă. Peste vreo cinci minute, se iveşte iarăşi la grilajul preotului (cum au catolicii) şi, sosind părintele, îi spune:

-Părinte,,,,oare nu ar fi bine să-i spun că s-a terminat războiul?