Poeme de ION URCAN

DE-A BUȘILEA

Toți cei ce se tem de moarte
sunt, ca și subsemnatul,
niște oameni simpli și muritori;
iată însă că unii se pot înălța,
chiar și în fața gândului morții,
cu capul până în nori.

Ideea poetică a doamnnei Blandiana
cum că ar fi mai bine să ne naștem bătrâni,
să parcurgem invers drumul vieții,
întinerind, apoi redevenind copii și,
în cele din urmă, dispărând embrionar,
e, prozaic vorbind,
o grațioasă figură de compoziție,
dar un raționament practic nedus până la capăt,
abandonat lirismului.

Dați-vă seama ce-ar însemna
să ieși din șandramaua bătrâneții pe ușa din dos,
să-ți perzi, încetul cu încetul,
nu numai beteșugurile trupului, dar
și lumina de o mie de wați a minții,
să chiulești
în cel mai important moment din viața ta, să ratezi
misterul propriei dispariții privite față-n față!

Dar asta n-ar fi totul. După ce
te-ai trezi pe lume gârbov și neputincios,
într-o bună zi,
ai începe să umbli
după tot felul de femei, prin oraș, ca un
bărbat debusolat, între două vârste,
apoi ca unul în plină putere
(când vremea trece ca o părere!),
apoi ca un adolescent
bezmetic și plin de acnee, după care,
ai da în mintea copiilor,
uitând tot ce-ai iubit,
tot ce-n ani lungi ai citit
tot ce-n viață-ai gândit.
Ai redeveni prunc cu degetul în gură,
apoi făt, apoi embrion, blastrulă, morulă
și-n cele din urmă
o simplă celulă,

renegând privilegiul măreț și tragic de a muri ca om,
refugiindu-te nedemn și laș,
târându-te de-a bușilea înapoi,
în măruntaiele evoluției.

Iată de ce bunul Dumnezeu,
când l-a creat pe om din ghiocei și zambile,
a omis s-o consulte pe distinsa poetă
și reprezentantă a societății civile.

LA LOC DE VERDEAȚĂ

De la o vreme (deh, vârsta...) trebuie să participăm
La tot mai multe înmormântări. Părinți, rude, prieteni...
Acolo, însă, nu prea e de mers,
Pentru că - s-o spunem odată și-odată -
În astfel de împrejurări se petrec
Adesea lucruri îngrozitoare,
De care lumea, în general, habar n-are.

Sunt chestii pe care le știe doar familia,
Ori nici chiar ea în întregul ei, ci le observă pe tăcute
Vreo mătușă din alt sat și cele două-trei persoane
Care se ocupă direct de răposat.

Se constată, bunăoară,
Că apropiații, obosiți și grăbiți,
Niciodată nu-și dau seama la timp
Că morții nu sunt de-a binelea morți.
Cu toate că par trecuți în lumea drepților
Și împăcați cu situația, în realitate sunt vii, țin morțiș la viață
Și cu nici un chip nu consimt să moară.

Dar, din moment ce totul a fost pregătit
Cu atâta alergătură și cheltuială,
Din moment ce s-a răspândit vestea decesului,
S-au pus necroloage și steag negru la poartă, s-au publicat chiar
Telegramele de condoleanțe în ziarul local,
Ce rost ar mai avea să se amâne evenimentul
Cu o săptămână, o lună, un an ?

Ba mai rău, să vuiască tot satul
Că răposatul
S-a trezit ca naiba pe năsălie,
Băgându-și în boală, de spaimă,
Toată cimotia vie?

Îngroziți de acest gând, membrii familiei
Se chinuie din răsputeri să ascundă adevărul
Și să evite scandalul.

Celor binecrescuți și cu bun-simț
Li se aduc argumente, li se adresează rugăminți sau elogii.
Celor mai slabi de înger
Li se leagă mâinile și picioarele cu un fir discret
Dar rezistent.
Celor îndărătnici li se pune perna pe față
Până se liniștesc. Tuturor, ca să tacă,
Li se dau cele mai fanteziste explicații,
Li se fac cele mai puerile promisiuni.

În fine, începe ceremonia.
Când toată treaba e pe sfârșite,
Cei în cauză își dau seama că au fost amăgiți
Și ar vrea să dea un semn de viață,
Să se zbată, să geamă, să ofteze,
Să miște cumva o mână sau un picior, să deschidă ochii,
Dar întotdeauna e prea târziu - se pune capacul,
Se bat cuiele, se întețesc cântările,
Apoi totul merge de la sine.

BIGFOOT

Țiganul cocârjat, slab și întunecat la chip
Dar cu ochii strălucitori, veșnic scăldați
Într-o prujeală ca de unsoare,
Nu este, cum li se pare celor scurți la vedere,
Un amărât oarecare.
El e cămila trecută miraculos prin urechile acului,
Exemplarul de rezervă prin care specia
Ar putea reinventa de la zero sete și foame, frig și nesomn,
Arcuri și sulițe, cremeni, amnare.

Nebănuit, el cutreieră incredibilul secol
Pipăind harta de teledetecție cu tălpile goale,
Pășește cu grijă, precum un Gulliver, peste orașe electronice,
Trece apele fără pod, călcând din piatră în piatră,
Așteaptă ora când nici sateliții nu văd
Nici câinii nu latră.

Până nu s-a luminat de ziuă,
El străbate desculț lunca râului cu toporul la subțioară,
Căutând nuiele de răchită pentru via unui colonel pensionar -
O treabă bună, plătită la bucată.
Dar mai întâi a înfipt în mal niște țăruși
Ca să prindă în sfori un somotei ori o mreană. Din albitura
Măruntă, pescuită cu varga de alun în vremea odihnei,
Va face la amiază o ciorbă înăcrită cu borș, trecută
Prin strecurătoare.

În nopțile de toamnă, bântuie pe câmp
Umplându-și de două-trei ori sacul cu știuleți de porumb,
Cu varză și cartofi de furat, pentru iarnă.
La vreme de ninsoare, când pădurile sunt împânzite și pustii,
Cercetează desișul adunând uscături și taie la repezeală
Câte un pui de fag ori de carpen, care
Se poate ascunde bine în sarcina de strânsură. Până acasă,
Le va târî, gâfâind, în spinare
Și le va trânti, cu paști și dumnezei, lângă butuc,
Ușurat de povară, sătul de răbdare,
Mulțumit că și-a adus lemne de foc.

În bordeiul lui aburind ca o spălătorie,
Va mânca, toată iarna, mămăligă cu jumări topite,
Zeamă de cartofi, iar miercurea și vinerea, fasole.
Duminica - afumătură cu varză murată, prăjită în osânză.

Pe perete, într-un cui, are atârnat un mic tranzistor
La care ascultă vremea, știrile, melodii populare
Și, din când în când, se întreabă ce sunt cu adevărat
Nasturii metalici de sub capacul crăpat
Și cele două baterii care cer o prea deasă schimbare.