Poezia aşezată sau de două ori „M”, la pătrat

Despre un om se spune că este „aşezat” când e la locul lui, mai mult la propriu decât la figurat. Se poate vorbi şi despre o „poezie aşezată”, dacă aceasta şi-a găsit/ aflat defileul prin care să străbată singură, din perspectiva formei, a conţinutului, a simbolurilor, a mesajului, a semnificaţiei, a imaginilor, a figurilor şi, de ce nu?!, a cititorilor care o aşteaptă. Nu i-a trebuit mult poeziei lui Menuţ Maximinian să-şi afle rostul – doar al doilea volum, după „Noduri în haos” - şi a şi prins contur. „Muchia malului” conţine o poezie bine exprimată, autentică, pregătită să facă diferenţa dintre voci şi să dea cuvântul unui „eu poetic” ce ştie ce are de spus.
Antologia apărută la editura „Tipo Moldova” din Iaşi, 2013, în colecţia „Opera Omnia”, seria „Poezie contemporană”, le cuprinde pe amândouă, cărţile „Muchia malului” şi „Noduri în haos”, nouă şi veche, cea nouă întrecând-o pe cea veche, dar împreună fiind parte a unui întreg ce aşteaptă să mai fie scris.
„Muchia malului”, titlu metaforic şi oximoronic, face trimitere la un univers poetic încercat de ispite, cuprinzător de bine şi rău, loc de unde se vede/ priveşte lumea, margine (re)găsită, cu două tăişuri, linişte şi nelinişte, astâmpăr/ aşezare şi dorinţă de căutare prin alte zări. În centrul acestui volum stă motivul călătorului, căutător de pământ nou, al călătoriei permanente, fără destinaţie precisă, cu convingerea că dacă pământul râvnit nu există, Poezia i-l va scoate în cale, să-i răsplătească strădania.
Poezia lui Menuţ Maximinian vorbeşte despre cruci care plutesc, morminte care călătoresc, în timp ce gândurile stau sprijinite de nori şi inimile împietresc, aidoma statuilor. E o re-definire a spaţiului, o întoarcere cu 180 de grade în lumea încărcată de sensuri noi, descifrabile doar în prezenţa celor bătrâni, rari, dar respectaţi. Tată şi fiu stau şi privesc de pe malul vieţii: văd rugăciuni, nu le aud, se descalţă la poarta vieţii, ca-ntr-o halucinantă şi sacră imagine- ritual.
În „Muchia malului”, apa este elementul primordial predilect: „O apă cât universul/ Peste gândurile mele./ Inima e prinsă/ În sertarul de sus./ Nici vântul nu mai bate/ Prin patria mea.// Acolo, sub stânca roşie,/ Stă sângele strămoşilor./ Rana de pe cuţit/ Doineşte.../ Păsări îşi caută cuibul/ În pământul mamă./ Ramurile copacilor cresc în jos,/ Rădăcinile prind viaţă spre cer.” Fragmentul ales e un exemplu de curgere în/prin timp, de cuprindere a secvenţelor definitorii pentru o cultură.
În largul lui şi, totuşi, poetul se crede uitat: inima bate pentru mama, pentru tata, pentru speranţe, pentru poveste, „iar când şi-a amintit de mine/ a încetat să mai bată”. El se vede în ipostaza unui vâslaş, în căutarea apei, ca un credincios în căutarea rugăciunii, care constată cu durere că, de atâta plâns, „ruga a ruginit”. Urmărit de senzaţii, surprinde „Un arsenal de gloanţe/ Pe casa mea./ E ploaia...” În apa aceasta din jur, dragostea supravieţuieşte, ca un peşte din acvariu, în condiţii artificiale, văzând cum „apa înghite scrisorile” sau „valul ia numele întins în roiul nisipului”, ca-n poezia „Nu ne mai spunem nimic”: „Ne-am întâlnit pe puntea lacului. / Mi-ai dat apă şi un struţ de cireşe.../ Acum, nu ne mai spunem nimic. / Ne-am întâlnit pe plaja tăcută. / Ne-am întins numele în roiul nisipului... / Acum, nu ne mai spunem nimic. / Ne-am întâlnit în sărut. / Mâna ta era prelungirea mâinii mele.. / Acum, nu ne mai spunem nimic. / Ne-am întâlnit în amăruiul fiorilor. / Sub ochiul farului; şi se legăna trupul... / Acum, nu ne mai spunem nimic”.
Poetul nu rămâne la suprafaţa apei, ci se adânceşte în sensuri noi, până dincolo de margini, ca-n surprinzătoarea declaraţie: „Te-am aşteptat/ Să fii nemurire.” În dialog cu singurătatea, îşi face simţită prezenţa modernul sarcasm: ”Am privit în ochi singurătatea/ Era aşezată pe podeaua casei./ Ronţăia chipsuri.” Prin intermediul apei, se face lumină în viitor: „La apa cerbilor,/ Mă voi întâlni cu Dumnezeu”: Dar apa devine şi zăpadă – „ A nins până la uşa sufletului”, iar nămeţii se transformă în gânduri „ce dau târcoale”, se transformă în gheaţă – dragoste „aşezată peste răni calde”.
Poezia „Cutia” reprezintă o frumoasă imagine a unui obiect încărcat de sentimente, pe o scenă „în renovare sufletească”: „Mi-ai ştirbit paradisul/ cu cuvinte otrăvite/ ce s-au abătut precum grindina/ peste hotarele mele.// Dacă aş avea o cutie cât gândul de-acum,/ Aş închide liniştea acolo./ Aş lua-o cu mine în pustiu,/ Stând de veghe la umbra pomului, / Pentru ca merele să nu ne otrăvească.// E prea târziu însă...” Renaşterea poetului din tristeţe se întâmplă atunci când îşi aşteaptă bătrânii, ca pe sfinţi, să le ofere un loc „în rândul din faţă” sau când ceasul lui nu mai are „ore şi minute”, „e din cuvinte” – o altă perspectivă decât cea a lui Dali, dar, mai ales, când simte viaţa „în mâinile întinse ale poeziei”.
În „Singurătate”, poetul ia cina la masa tăcerii cu o furnică şi un greiere, oaspeţi aduşi de un curcubeu, îi face fraţi de cruce şi promit toţi trei să renască în boabe de struguri. Fragmentul aminteşte de gingăşia unor pagini de Gârleanu sau de Arghezi.
A fi pe „muchia malului” înseamnă a fi mereu cu gândul în altă parte. Volumul prezent are darul şi harul de-a deschide porţi nenumărate, nebănuite. Chipul poetului se vede în oglinda apei: nostalgic, străbătut de timp, visător, gata oricând să se întoarcă, precum Orfeu, cu orice risc. Menuţ Maximinian e poetul întors în copil, în părinţi, în bunici, în sat, în tradiţii, în trecut, în iubire, cu toată poezia prezentului. Fragmente, precum: „Îmi place februarie,/ Luna pe care nimeni n-o doreşte,/ Scurtă ca hainele copilăriei,/ (...) Îmi place februarie,/ Luna zilelor scurte şi a drumurilor lungi” adaugă plus valoare unei poezii ce se rupe încet de tradiţie şi „se aşează” în modern. Unele alunecări stilistice, în sens pozitiv, îi sunt de folos: „dacă mergi”, „dacă vrei”, structuri imprecise, ajunse mărci condiţionate de/ în sens. Un auto-portret tăiat în/din versuri e compatibil/ comparabil cu alte chipuri:” Când mă îndrăgostesc, simt singurătatea,/ iar când sunt singur, mă îndrăgostesc./ (...) Când sunt nefericit, fac lucruri mari,/ Suferinţa are şi ea voluptăţile ei./ Iubirea e o cârjă, un paravan,/ Iar eu o savurez până la lacrimi.”
Menuţ Maximinian e poetul ce păstrează scrisori şi fluturi în cutii de bomboane. Are vocaţia obiectelor încărcate de istorie. De aceea, „Balerina” lui din „Noduri în haos” poate fi fericită că a sosit lângă ea „Muchia malului”, condiţie a poeziei în lume.