Balerina

La cei 33 de ani – vârstă de răscruce – Menuţ Maximinian debutează în poezie şi cunoaşte tremurul versului după ce a băut îndeajuns din verbul jurnalismului, al criticii, al reportajului, al interviului. La ce bun încă un poet în vreme de aglomeraţie? Pentru că poetul nu ţine de număr, ci de valoare, iar anii poeziei se numără după alte principii. Dacă la Marcel Proust, emoţia memoriei vine odată cu madlena, dacă la Tudorel Urian, imaginea copilăriei este declanşată de castanele comestibile de la Satu- Mare ( cum scrie recent pe facebook), la Menuţ Maximinian poezia vine odată cu balerina – bibelou: „Printre cărţi e casa ei./ De 20 de ani stă pe aceeaşi poliţă./ Când se plictiseşte, îi trage cu ochiul lui Eminescu/ Sau lui Coşbuc/ Sau la alţii din Biblioteca pentru toţi.”
Volumul „Noduri în haos”, apărut la Editura Eurobit, Timişoara, 2012, este unul de intrare în labirintul poeziei. El îi dă dreptul lui Menuţ Maximinian de-a spera şi de-a se îndoi, de-a continua şi de-a rătăci. Scriind o carte în şase timpi – grupaje: „Pe-o geană de nemurire”, „Casă luminii”, „În zori de viaţă”, „Pragul pădurii”, „În munţii zăpezilor”, „Răstignit pe cuvinte” , ca nişte zile ale creaţiei, poetul cunoaşte şi lasă cititorului bucuria celei de-a şaptea zi, a contemplării, a admiraţiei şi-a mulţumirii pentru tot ce-a prins viaţă. În primul rând, în cartea lui Menuţ Maximinian, prind viaţă sentimentele, aşezate în ordine: admiraţie – „Ţăranii sapă în nemurire”, credinţă – „Dacă biblioteca ar fi o cruce,/ M-aş răstigni în cuvinte”, respect – „Un deal, o vale ... Şi dincolo neamul tău”, iubire – „Mi-am licitat iubirea pe scena singurătăţii”.
Poezia lui Menuţ Maximinian este urmărită de o imagine nedefinită, nedesluşită, nereperată şi nereperabilă, în derivă, care se zbate să ia formă. Aceasta poate veni din trecut, se poate ascunde în/ după statui, poate fi în fiinţă, poate fi chiar poezia. Cuprins de inspiraţie, poetul uită o clipă să mai caute şi se aude rostind: „Când iubeşti/ Eşti rudă cu Dumnezeu” sau magicul „Deneînceputul şi denesfârşitul”, ca două margini ale timpului – legătură între maluri, pod încărcat de gânduri şi de frământări.
Viziunea poetului e optimistă şi pesimistă, în egală măsură. Melancolică, pe alocuri. În încercarea de-a construi un Univers, Menuţ Maximinian se sprijină pe influenţe primite de la Vasile Voiculescu sau Tudor Arghezi. De la ei învaţă nobleţea spunerii.
Odată gustată, licoarea poeziei nu se mai uită. Expresia poetică va trăi în aerul respirabil. Iar „noduri în haos” vor exista, atâta vreme cât poezia poate fi definită ca „nodul din gât”. Prin extensie, şi întreaga literatură.