POLEMICA DUMITRU STANILOAE-LUCIAN BLAGA

Gandirea metafizica si sistemul lui Lucian Blaga sunt criticate de parintele profesor Dumitru Staniloae care pleaca de la “certitudinea realitatii ultime in felul in care este conceputa si calitatea acestei realitati de a revendica pe om un anumit caracter personal al realitatii ultime.” Centrul polemicii dintre cei doi este modul de concepere al transcendentei. Pentru parintele Stniloae « misterul » propus de Blaga nu trezeste o totala participare a omului. Omul se proiecteaza in zona misterului, insa misterul nu-l revendica pe om. « Transcendenta adevarata nu este experiata de om ca o simpla prezenta indeterminata, cum afirma dl. Blaga. Transcendenta nu este experiata de om ca transcendenta decat cu conditia ca in acelasi timp sa experieze puterea ei de revendicare. » Staniloae spune ca Blaga neaga revelatia divina si neaga divinitatea lui Hristos. « Dl. Blaga procedeaza cu religia, ca unul care sugruma pe cineva spunandu-i cuvinte de mangaiere… E o mare durere pentru noi ca dl. Lucian Blaga a zadarnicit posibilitatea ca crestinismul si in special ortodoxia romaneasca sa poata arata in domnia sa un exponent al lor, un luminator al unor taine fermecatoare ale lor. Pierderea este simtitoare si pentru neam si pentru ortodoxie, dar mai mare este pentru dl. Lucian Blaga, a carui filosofie ar fi putut fi transmisa din veac in veac in legatura cu ele.In ipoteza in care s-a dezvaluit acum, nici neamul, nici ortodoxia nu-l mai pot urma, caci nu se mai recunosc in ea. »

Dumitru Staniloae se opreste asupra catorva puncte majore, caracteristice religiei, care nu pot fi regasite in gandirea metafizica a lui Blaga.

Credinta omului in realitatea ultima si in modul ei de a fi « in maniera in care poate el sa o cunoasca. » Filosofia lui Blaga este o pozitie neteologica si face o analiza filosofica nu atat religiei, cat a starii de religiozitate. Aici insa religiozitatea nu mai imbraca structura intima care face posibila experienta religioasa, ea tine de orizontul spiritual in sens cultural si nu de orizontul religiosului si cel al divinului.

Deosebirea intre realitatea ultima, cu un caracter mai mult sau mai putin cultural, si lumea naturala, pe care o face omul credincios. Religia aduce « constiinta ca realitatea divina este altceva decat natura privita in ea insasi. » Din definitia pe care Blaga o da religiei, vedem « ocultarea credintei si a transcendentei personale. » Staniloae vede magistral ca « elementul cel mai coborat al consiintei religioase. « Gandirea teologica crestina pune in contradictie religiosul cu magicul, insa Blaga le « armonizeaza in conceptul de cultura » si considera ideea magicului cea mai polivalenta idee a spiritului omului. Din unghi ontologic ideea magicului se dezvaluie ca incercare a spiritului omului de revelare a misterului existentei. Misterul lui Blaga nu este misterul de tip religios ci misterul existentei ca atare. Magicul se subordoneaza unei viziuni globale a spiritului omului, in efortul sau de revelare a mistrului existentei.

In crestinism avem caracterul personal al divinitatii, iar realitatea ultima poate revendica pe om.

In ceea ce priveste imaginarul religios, in spirit crestin, divinitatea “nu este o constructie a mintii sau a fanteziei omenesti, o autorevelare a spiritului uman”, cum spune Blaga. Religia traieste certitudinea unei transcenderi si a unei intalniri reale cu divinitatea.

In perspectiva destinului sau omul asteapta cu incredere si speranta : »Constiinta umana universala asteapta si crede int-o salvare a omului…Asteptarea este un instinct adanc al firii omenesti, credinta este puterea tainica data omului deodata cu oricare religie », spune parintele Staniloae.

Gandirea religioasa si cea mistica, la Blaga, au o finalitate metafizica. El spune ca pozitia sa nu este teologica, ci strict filosofica, care pune in imagine religiozitatea in sensul ei de categorie a spiritului. La Dumitru Staniloae critica teologica a filosofiei este o critica a filosofiei panteiste, sau impersonaliste. El priveste Existenta prin sine sub forma bunatatii sau vointei iubitoare de a se darui, atotputerniciei pusa in slujba bunatatii, si cunoasterii ca putere. Existenta interpersonala presupune o structura triadica, adica avem Dumnezeu unic in fiinta si intreit in Persoane. Conceptul central al gandirii crestine este cel de persoana.