Postul Mare este o şansă de tămăduire sufletească şi trupească

În general se consideră că postul este un mijloc de mortificare a patimilor trupeşti şi de ponderare a tendinţei de a acumula kilograme. O fi şi lucrul acesta, dar postul nu foloseşte numai trupului ci şi sufletului.

De fapt, între suflet şi trup este o legătură puternică. Unul îl influenţează pe celălalt. Se sfinţesc sau se prăbuşesc împreună. Pe bună dreptate, Sfântul Grigore Palama spunea: „Plăcerea, trecând de la trup la minte, o face pe aceasta cu chip trupesc, neîmbunătăţindu-se prin împărtăşirea de ceea ce e mai bun, ci transmiţându-i mai vârtos aceleia ceea ce e mai rău ... Dar tot aşa plăcerea duhovnicească care, începând de la minte trece la trup, nestricându-se prin participarea la trup, preschimbă trupul şi-l preface duhovnicesc”[1].

Trupul apoi, împătimit în plăceri, îndobitoceşte sufletul. Un om ajuns în această stare nu se mai poate ruga, nu poate avea preocupări duhovniceşti. „Până ce ne stăpâneşte împătimirea, spunea acelaşi sfânt părinte, nu putem gusta rugăciunea minţii, nici măcar cu cuvântul de pe vârful buzelor, şi avem nevoie să simţim, prin simţul pipăitului, numaidecât durerea postului, a privegherii şi a altora ca acestea, dacă voim să ne îngrijim de rugăciune. Căci numai prin ea se mortifică pornirea păcătoasă a trupului şi gândurile care mişcă patimile animalice se fac mai cumpătate şi mai slabe”[2].

Postul, aşa cum l-au gândit Părinţii, este trupesc şi sufletesc. Postim „de bucate” dar, în acelaşi timp, postim şi „de răutate”. Postul este o şansă de îmbunătăţire a vieţii, de aceea creştinii buni îl aşteaptă cu drag. Aşa spune şi Triodul, cartea postului: „Vremea postului să o începem cu bucurie, supunându-ne pe noi nevoinţelor celor duhovniceşti, să ne lămurim sufletul şi să ne curăţim trupul. Să postim precum de bucate, aşa şi de toată patima, desfătându-ne cu virtuţile Duhului. Întru care petrecând cu dragoste, să ne învrednicim toţi de a vedea preacinstita patimă a lui Hristos-Dumnezeu şi Sfintele Paşti, duhovniceşte bucurându-ne”[3].

De fapt, rezultatele duhovniceşti ale postului sunt cele mai importante iar, cele legate de siluetă, deşi nu sunt de neglijat, cad pe al doilea plan. Oricum omul cumpătat, omul care posteşte este mai sănătos decât cel ce se îmbuibă cu mâncăruri alese.

Tito Colliander, referindu-se la efectele postului, scrie lucrul următor: „Când postim, simţim cum ne sporeşte recunoştinţa faţă de Dumnezeu, care l-a învrednicit pe om cu puterea de a posti. Postul îţi deschide o lume a cărei existenţă abia de-o bănuiai. Toate amănuntele vieţii tale, tot ceea ce se petrece înăuntru şi în jurul tău îţi apar într-o lumină nouă. Curgerea timpului capătă un rost nou, bogat şi rodnic. Aţipeala şi obişnuita învălmăşeală a gândurilor fac loc, în timpul privegherii, unei depline limpezimi a cugetului”[4].

În general, sunt cunoscute cele mai importante urmări ale postului: el temperează pornirile păcătoase ale trupului, întăreşte voinţa noastră slabă; dă expresie pocăinţei noastre; creează un climat potrivit pentru rugăciune şi este o jertfă bine primită de Dumnezeu.

Se ştie că în stârnirea poftelor trupeşti dracii au un rol deosebit: „Dracul se aşează în stomac, spune sfântul Ioan Scărarul, şi nu-l lasă pe om să se sature, chiar de ar mânca tot Egiptul şi ar bea Nilul întreg”[5]. De aceea Mântuitorul este limpede în învăţătura Sa: „acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Matei 17, 21).

Chiar dacă pentru lumea secularizată postul este înţeles mai mult ca o dietă, pentru creştinul practicant este un mijloc de despătimire, de vindecare şi chiar un mod de a-şi mărturisi apartenenţa la Biserica Ortodoxă. Prin post se ajunge la o stare echilibrată a trupului, dar cea mai mare realizare e cea spirituală.

„Fiecare facultate a sufletului se arată după post într-o stare mai bună; oglinda conştiinţei, nemafiind îngreunată de suflările trupului, devine mai curată şi oglindeşte în sine, mult mai lămurit legea dumnezeiască şi nelegiuirile noastre, şi ne dă putinţa să vedem până şi cele mai neînsemnate pete, până şi cele mai mici abateri de la calea adevărului; voinţa capătă putere în ocârmuirea întregii corăbii a sufletului”[6].

Prin post sufletul redevine stăpân şi trupul slugă pentru că, din nefericire, datorită patimilor, trupul devenise stăpân şi sufletul slugă. Ori, noi ştim că atât sufletul cât şi trupul împreună vor moşteni ori fericirea veşnică, ori osânda veşnică.

Aşa că nădăjduim în puterea tămăduitoare a postului, atât pentru suflet, cât şi pentru trup. Mai ales că sufletele noastre, acum la începutul perioadei Triodului au trecut printr-o mare încercare. Vindecarea nu poate veni decât de la Dumnezeu.

Nădăjduim că perioada postului ne va aduce mângâierea şi liniştea, iar Rugăciunea Amvonului, de la Liturghia Darurilor mai Înainte Sfinţite o vom rosti cu toată inima: „dă-ne nouă, Bunule, lupta cea bună să luptăm, calea postului să o săvârşim, credinţa nedespărţită să o păzim, capetele nevăzuţilor balauri să le sfărâmăm, biruitori asupra păcatului să ne arătăm şi, fără osândă, să ajungem a ne închina şi Sfintei Învieri”[7].

† ANDREI

Arhiepiscop şi Mitropolit

________________________________________

[1] Filocalia 7, Despre rugăciune, Bucureşti, 1977, p. 233.

[2] Ibidem, p. 229.

[3] Triod, Bucureşti, 1986, p. 97.

[4] Tito Colliander, Calea Asceţilor, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 63.

[5] Scara XIV, 23, Filocalia 9, Bucureşti, 1980, p. 217.

[6] Inochentie al Odesei, Cuvântări la Postul Mare, Bucureşti, 1910, p. 49.

[7] Liturghier, Bucureşti, 2012, p. 327.