Povești din sat

Nadia Urian – „Povești din sat”

Impresii de lectură – de Horea Porumb

„Primăvară. Soare. Zâmbet. Bucurie. Joacă de copii”… Am citat din volumul „Povești din sat” de Nadia Urian. O profesoară de la sate, o scriitoare, un veritabil etnograf, sociolog, muzeograf deapănă instantanee de viață…

Viața la țară. O lume ce-a fost. O lume care persistă, oarecum. O lume a celor vârstnici. O lume a celor tineri. O lume văzută prin ochii celor tineri. O lume pe care Nadia Urian, în calitate de dascăl, o cunoaște fie nemijlocit, fie prin prisma copiilor pe care îi școlește. Sau a părinților acestora. Culegătoare de folclor, de tradiții, de grai bătrânesc, Nadia Urian ne oferă un inventar al obiceiurilor, al credințelor, al veșmintelor, al vechilor îndeletniciri sătești, al meseriilor pe cale de dispariție, al profesiilor dorite de cei mici, al noilor meserii pe care poate unii nu și le-ar fi dorit, al vorbirii locurilor – a acestor locuri someșene de unde (ce coincidență) se trage și nevastă-mea!

Povești duioase, nostalgice, adesea triste, tragice chiar, despre oameni încercați, despre firi chinuite, firi înșelate, firi credule, despre oameni puternici, oameni săraci, oameni naivi, oameni cinstiți, toate spuse cu duioșie, cu fin umor, cu seninătate, cu cumpătarea moștenită de la înțelepciunea omului din sat.

Portrete.

Relațiile dintre frați și surori, dintre frații mai mari și mai mici, dintre adulții tineri și părinții vârstnici, dintre copii și bunici (fericiți cei care-i mai au!), dintre fete și feciori, socri și cumnați, dintre cei plecați la oraș și cei rămași în sat, dintre cei plecați „în lumea largă” și copiii rămași de izbeliște …

Animalele din casă, din curte, din ocol, de la stână, uliul crescut între găini, …

Profesorul, dulgherul, dentistul, medicul, popa, țiganul, … tot atâtea personaje conturate prin gesturi și vorbe…

Și ziua de azi, cu paradoxul ei: „Cine mai lucră?...Cine mai cosește și mai face fân? Cine mai dă cu grebla? Cine mai seceră și mai face snopi?... Și, lumea tot nu-i mulțămită…”

O carte pe care, dacă o începi, nu o poți lăsa din mână. Scrisă cu drag, cu dragoste de oameni, dragoste de țară, dragoste de sat, dragoste de copii…

       Adrian Țion

                              Un jurnal de amintiri

         Proza de notație scrisă de Nadia Linul Urian configurează un spațiu epic prea puțin uzitat în literatura noastră actuală: satul ardelenesc aflat la confluența dintre tradiție și nesfârșita tranziție spre un viitor incert. Cu sinceritatea-i debordantă, scriitoarea aduce în paginile volumului Spin o bogăție de aspecte de viață consemnate cu pasiune și răbdare, luate din realitatea satului bistrițean, unde locuiește. Obsesia biografiei personale se redistribuie în fragmente narative elocvente și se transformă în piese de rezistență dintr-un memorial sentimental înscris în marea carte a trecerii prin viață. Perspectiva din care sunt abordate evocările deconspiră pe profesoara atașată trup și suflet comunității locale, fiind persoana cea mai în măsură să oglindească faptele, evenimentele, schimbările socio-culturale survenite în viața satului. Cu toate că e aproape de un subiectivism stânjenitor, proza scrisă de Nadia Linul Urian tinde spre obiectivare și detașare ca în tradiția realistă a prozei ardelene. Exuberanța narației își găsește spații suficiente de dezvoltare în curgerea textului pentru manifestarea zonelor ce revin afectivității naratoarei, trăirile ei fiind susținute de un „optimism robust”, după cum observă criticul literar Mircea Popa.

         Povestirile inspirate din viața satului au fost înșiruite, prezentate ca frânturi dintr-un tot unitar naratologic, în câteva volume ce nu au trecut neobservate de critica literară: Spin (premiu pentru debut în cadrul premiilor Editurii Napoca Nova pe anul 2013), Vitralii (46 de povestiri), Satul cu povești (2017), Povestea satului (2019). Volumul Spin, aflat la VI-a ediție în 2020, deschide seria acestor povestiri care formează nucleul epic inconfundabil al autoarei. Autoarea evită să-l numească roman și bine face, întrucât nu beneficiază de o structură romanescă bine consolidată, ci se axează pe depănarea unor amintiri. Liantul care leagă secvențele în fluxul evocativ al naratoarei este amintirea suverană, asociată cu datele unui prezent mereu oscilant, versatil, capricios. La 25 de ani de la Revoluția română, autoarea aduce în fața cititorului amintiri dragi din copilărie, adevărate nestemate ale sufletului, portrete de oameni, fapte de viață trăite sub imperiul uimirii, imagini din viața localităților pe unde s-a perindat familia naratoarei: Parva, Gersa, Rebra. Sunt pagini care urmăresc formarea și evoluția fetiței Diuța, naratoarea din anii maturității.

         După năvala ex abrupto a personajelor, pornind chiar din stația de autobuz, se deschide acolada firav descriptivă a localității Parva, cu zonele frecventate precum dranița / dugheana, construcția circulară care adăpostea întrunirile duminicale când tinerii jucau învârtita sau descrierea interioarelor „cu cingeauă pusă la blidele de pe pereți”. Intrăm în miezul unei „proze dialectale” (Mircea Popa), ornată cu neaoșisme notate cu precizie spre a forma atmosfera specifică locului cu reale tezaure de obiceiuri, povești, legende. Cadrul creat este văzut prin ochii copiliței care se miră de orice, cum ar fi frumusețea cailor împodobiți pentru nuntă („ciucurii din urechile lor se întreceau cu cei din ceptare”) iar „frumusețea baticurilor – năframelor înnodate de-un colț în steagul cemătorilor făceau bucuria invitaților.” O lume salvată din uitare se revelează în fața cititorului sub forma unor nostalgii trăite cu sufletul la gură: „Cum melițau femeile vara cânepă muiată în vale, din timp!” Programul scriitoarei este de a păstra intactă amintirea acestor obiceiuri străvechi. Tata și mama fetiței sunt idolii copilăriei, „căci tata reprezenta o putere” în sat, ocupând funcția de secretar în primărie („numit de Partid”) și știa să se impună în viața comunității, în conflicte și dispute, iar mama se sfătuia cu femeile înțelepte și învăța din experiența lor. Locuiau în casa parohială și satul era centrul lumii, apoi în alte case cu chirie în funcție de locul de muncă al tatălui. „Viață de nomazi” cu privațiuni inerente epocii. Observațiile de prozator dau farmec frazelor, aluziile la legendele dacilor străvechi nu lipsesc, dar prezentul e dezamăgitor, întrucât lumea veche a apus, de aceea naratoarea se refugiază cu plăcere în trecutul recuperator și simte prezentul ca pe un „spin” înfipt în amintirile ei scăldate în lumina copilăriei. „Mașinile luxoase au luat locul căruțelor și cailor” notează autoarea. Printre spini cresc florile amintirii.

         Din mersul vieții sunt înregistrate de memoria afectivă a Diuței, naratoarea-personaj, evenimentele importante prin care a trecut familia „domnului Pop”, „domnu’ secretar” cum îi spuneau oamenii, tată cu patru copii, pe care revoluția l-a prins la primărie. A fost considerat comunist „mai ales de cei pe care i-a ajutat”, alungat, apoi rechemat. Autoarea nu ascunde aceste hărțuiri postdecembriste între membrii comunității sătești, deoarece își idolatrizează tatăl, portretizându-l în termeni fermi: „Răspândea respect și omenie. Era demn și corect.” Prozatoarea prezintă lucrurile așa cum le simte, așa cum sunt. Apar membrii familiei și cei din jurul lor: mătușa Ogenia făcea broderii, țesea zadie (pânză) și întindea toșmagi (tăieței), lelea Domnica bârfitoarea șopotea de zor, bunicul îi pune pe copii să cânte „Tu Ardeal”, ajunge președinte la cooperativă și e suspectat de fraudă din cauza unui netrebnic etc. O vedem pe Diuța în clasa a XII-a când i se fac găuri în urechi pentru cercei, apoi, absolventă a Liceului Pedagogic este repartizată la Preventoriul de copii, unde lucrează 3 ani (amintiri din viața de dăscăliță), fratele mai mare reușește la Liceul Militar, măseaua cariată e extrasă de badea Ieronim etc. „Așa îmi amintesc anii aceia, legată de bunici, de bunica blondă, îmbrăcată în fuste lungi, crețe, mirosind a busuioc. Purta cămășoaie, ie țărănească.” Rememorările curg firesc, simplu, între care sunt trecute în revistă inundațiile din anii ’70, magazinul din sat fără alimente, numai conserve cu fasole și cârnaț, execuția lui Ceaușescu, vizite la domiciliul țiganilor, casa plină de colindători la Crăciun. Tonul optimist răzbate din toate relatările, la care se adaugă o undă de umor sănătos: Nu e nuntă fără plâns dar nici moarte fără râs”. Unul își cumpără sicriul cu 15 ani înainte de moarte să nu se scumpească. Groparii beți, după înmormântare, în loc să zică „Dumnezeu să-l odihnească”, spun „Trăiască mortul!”.

         Un veritabil și emoționant album de amintiri țese Nadia Linul Urian în cartea sa Spin, închinată Tuturor celor din neam, exprimându-și regretul, în final, că „o carte nu e destul de încăpătoare pentru a aduna, în paginile ei, viața unui OM, viața unei familii...”