Pr. lect.univ. dr. Adrian Podaru: Scurtă incursiune în motivațiile vieții călugărești

"Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la El şi voi cina cu el şi el cu Mine" (Apoc. 3:20). Text sugestiv, după părerea noastră, pentru a ilustra chemarea Domnului. Pentru că, fără îndoială, Dumnezeu ne cheamă pe toţi, fără excepţie, la un festin boieresc, pe care, însă, îl organizează în propria noastră locuinţă. De aceea nu poate intra nepoftit. Şi nici nu vrea.  E prea discret să dea buzna; pe de altă parte, atitudinea Lui demască preţuirea pe care omul o are în ochii Domnului, înalta lui demnitate şi valoare.

De data aceasta, de partea cealaltă a uşii e un om foarte sensibil la chemarea oaspetelui. A auzit această chemare de multe ori, poate de când era mic, şi i-a trebuit ceva timp până să îşi dea seama ce vrea să însemne asta. O incapacitate funciară de a se integra în lumea aceasta i-a deschis mai repede ochii. Pelerinajele la mănăstire, mai ales de Sfântă Mărie Mare, l-au săgetat până în abisurile viscerale ale sufletului. Încetul cu încetul, a descoperit că acolo îi este locul. Şi într-o dimineaţă, în hohotele de plâns ale mamei sale, a luat drumul de neîntors al mănăstirii.

În Evanghelia după Matei citim că Iisus a fost ispitit de diavolul în pustie (4:1-11). Ispitele urmează o traiectorie ascendentă şi culminează, în cea de a treia, cu un pact megafaustian: renunţarea la dumnezeire în schimbul stăpânirii acestei lumi. Iisus nu neagă că diavolul este stăpânitorul acestei lumi, însă refuză prompt oferta. "Lumea aceasta e creaţia lui Dumnezeu, dar lumea contaminată prin păcat şi intrată în complicitate cu diavolul, lumea aceasta – care nu mai e cea originară – lumea pe care Satana i-o oferă şi i-o aşterne la picioarele lui Hristos ca fiind a lui şi având dreptul s-o dea cui voieşte, întrucât nu e decât imagine secundară, deformată, deviată – şi care-i iluzie, pe care ţăranii şi târgoveţii o văd, o cred cârciumă, dar Don Quijote o ştie că e castel – e lumea lui."

Călugărul nu se simte bine în lumea aceasta; a te simţi bine în prezenţa cuiva e deja un act de comuniune. "Lupus homo homini", această maximă i s-a verificat de prea multe ori în viaţa sa de dinainte de călugărie, pentru a rămâne impasibil. Retragerea lui din lume i se conturează tot mai clar ca singura opţiune posibilă. Mulţi o văd ca un act de laşitate şi de egoism. Puţini îi înţeleg resorturile intime. "Călugărul nu s-a retras din lume pentru a lucra egoist la mântuirea sa, ci munceşte să se lepede de egoismul său, pentru a câştiga prin Sfântul Duh mila lui Dumnezeu, care adună pe toţi oamenii într-un singur trup. Menirea sa este, deci, profund ecleziastică (a se înţelege adjectivul în sensul său primar: adunarea poporului prin convocare), dar ea se săvârşeşte în isihasm, adică în retragere, în tăcere, în anonimat." 

„Termometrul” care indică temperatura religioasă a sufletului său, adică rugăciunea, stă să se spargă. O definiţie extraordinară a rugăciunii (pe care nu o putem cataloga decât revelată) o avem la Teofan Zăvorâtul: "Rugăciunea este suspinul inimii după Dumnezeu". Din acest suspin „de neostoit” decurge şi hotărârea de a se face călugăr. Rugăciunea lui "e cuvânt rănit" nu pentru că e cauzată de bucuriile sau necazurile lumeşti, ci fiindcă simte un dor sfâşâietor după „plimbările în fapt de seară, printre pomii raiului, la braţ cu bunul Dumnezeu”. Un refren îi ţârâie mereu în urechi şi în inimă: "Căci jugul Meu e bun şi povara Mea e uşoară" (Matei, 11:30).

La intrarea sa în mănăstire, călugărul „votează”: cu sărăcia, cu fecioria şi cu ascultarea de bună voie. Probabil că primele două sunt mai degrabă comune şi le putem găsi şi în viaţa mireană. Însă ascultarea de bună voie, tăierea voii proprii, e ceva aproape „nefiresc." Ea înseamnă smerire, kenoză, umilire şi umilinţe, loviri, scuipări, coroane de spini... iar la capătul tuturor acestora, minunea Învierii. Călugărul se smereşte pentru a primi două virtuţi capitale: pocăinţa şi dragostea. Pocăinţa are privirea întoarsă spre propriul suflet, spre sine însuşi; dragostea, dimpotrivă, îşi întinde tentaculele spre Dumnezeu şi spre ceilalţi. Smerenia călugărului îl duce pe acesta la luciditate (căci în oamenii smeriţi, Dumnezeu se revelează): el se vede în toată splendoarea „împuţiciunii" sale, dar mai vede şi că Dumnezeu iubeşte această împuţiciune cu o dragoste nesfârşită. Şi atunci îşi vine în sine. E momentul întoarcerii fiului risipitor din Evanghelie. El cere cu smerenie, în virtutea lucidităţii pe care a dobândit-o, să fie primit ca slugă. Statutul nu mai are importanţă. Ceea ce este important e să se găsească în proximitatea Tatălui, în comuniune cu el ("Bine ne este nouă să fim aici, a spus Petru în momentul Schimbării la Faţă; să facem trei colibe"). Însă Tatăl îl repune în calitatea de „conaş”, pentru că Tatăl e întotdeauna gentleman, boier (N. Steinhardt); El dă întotdeauna din belşug. Ruşinat de atâta bunătate, călugărul, conştient acum de iubirea nebună a lui Dumnezeu, va începe să iubească şi el cu o dragoste asemănătoare. Patimile îi devin străine."

În pilda fiului risipitor mai e o replică, una care merită toată atenţia: "Căci mort era şi a înviat!" Din această perspectivă, călugărul poartă prin viaţa sa mărturia că moartea a fost învinsă. El este din veacul ce va să vie. Mort pentru această lume, el este pentru noi o prezenţă descinsă din Împărăţia Cerurilor. De aceea atrage atât de irezistibil, pentru că nutreşte speranţele noastre eshatologic-soteriologice. "În faţa călugărului simţi că trăieşti cele din urmă timpuri şi că eşti judecat. Te judecă dragostea lui, pe care tu n-o meriţi. Puterea sa de pătrundere, privirea sa limpede nu te mustră. Înţelegi astfel modul în care Dumnezeu va judeca lumea. Înţelegi, de asemenea, în ce fel este interpretată doctrina creştină a nemuririi, cum vor fi trupurile înviate. Lucrurile din prezent şi din viitor se explică nu prin cugetare, ci prin apariţia, prin manifestarea vieţii. Te afli în faţa unei epifanii, în faţa unei adevărate antropofanii."

Călugărul s-a retras din lume pentru a deveni întru Fiinţă (Constantin Noica). Dezideratul lui e rugăciunea continuă - nu o bolboroseală ce curge de pe vârful buzelor, în timp ce cu mintea şi cu inima e aiurea, ci o comuniune conştientă şi voită cu „Cel ce este” şi cu „Dumnezeu este iubire” (singurele definiţii ale lui Dumnezeu din Scriptură). Rugăciunea nu cunoaşte nici obstacole geografice, nici curgerea timpului. Prin rugăciune, călugărul intră în comuniunea universală. El respiră „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, interiorizându-l astfel pe Hristos şi făcându-L paznicul inimii împotriva primejdiilor care bântuie împrejur.

Deşi a părăsit lumea, el nu uită lumea. Rugăciunea lui pentru lume, pentru toţi semenii, se împlineşte discret, aşa cum discretă e şi trecerea lui prin această viaţă. Dincolo de lumea  vizibilului şi a explicabilului e cea a invizibilului şi a inexplicabilului. Acolo acţionează rugăciunea lui. Călugărul nu  trebuie să fie neapărat prezent în mijlocul lumii pentru a fi de folos acesteia.  Să ne amintim de vindecarea slugii sutaşului Corneliu. Nu a fost nevoie ca Hristos să meargă la casa acestuia. A zis doar cu cuvântul şi sluga s-a făcut sănătoasă (Luca 7:1-10). Cuvântul e atotputernic şi Hristos nu rămâne surd la rugăciunea prietenilor Săi (pentru că nu mai suntem slugi, ci prieteni – Ev. după Ioan, 15:14).

"În faţa călugărului înţelegem teologia Sfântului Grigore Palama. Din esenţa inaccesibilă a sfinţeniei sale se emană şi purcede liber şi neîncetat un har inexplicabil care face să vibreze omul întreg, trup şi suflet, ca o lumină dătătoare de viaţă. Şi la fel cum soarele dă viaţă întregii creaţii, la fel această lumină care ţâşneşte din călugăr dă vieţii fiecărui om posibilitatea să înflorească." Călugărul te mângîie. Şi dacă, faţă de activism, el pare inutil, totuşi el e cel care te luminează şi te lămureşte. Înaintea lui simţi pace şi siguranţă. În jurul lui toţi sunt plini de lumină. Incertitudinile se risipesc. În raport cu oamenii, călugărul este ceea ce era Orfeu în raport cu natura. Pe unde trece, călugărul îmbucură, binecuvântează, îmblânzeşte.

Două povestiri din Pateric vin să exemplifice spusele noastre: Ambele au în centrul atenţiei figuri exemplare de călugări. Cel dintâi rămâne în chilia lui, însă la el vin puzderie de oameni. Toţi întreabă, caută răspunsuri, soluţii, după care pleacă. Unul însă vine în mod regulat: e vizitatorul tăcut, care nu pune niciodată nici o întrebare. Într-o zi, călugărul îl întreabă de ce tace de fiecare dată. Iar el răspunde: „mi-e de ajuns să vă văd pentru ca toate neliniştile mele să dispară”.

Al doilea călugăr coboară din când în când în cetate după treburi şi răspunde interpelărilor cu multă blândeţe. O curtezană obişnuieşte să-i dea milostenii şi să-l asculte cu plăcere, deşi nu renunţă la modul ei de viaţă. Până cînd într-o zi, după ce bătrânul îi vorbise, ea îl întreabă: „Părinte, este ispăşire?” Iar el: „Este”. Atât. Ea l-a urmat pe loc şi a dus-o la o mănăstire de femei, în pustie.

Fiinţă paradoxală, călugărul trăieşte în acelaşi timp Vinerea Mare şi Duminica Sfintelor Paşti. El îşi poartă moartea în cârcă. Gândul la moarte este eficace în menţinerea stării de smerire, nu pentru că îi e frică de ce o să se întâmple dincolo, ci pentru că îi reaminteşte că el e cauza morţii, că el a lăsat moartea să intre în lume, prin neascultarea dintru începuturi. Gândul la moarte îl ruşinează. Fiind în prezenţa Domnului, atitudinea lui firească este cu ochii în pământ: îi vine greu să se uite în ochii Lui. Însă Hristos plonjează în inima lui şi îşi face acolo culcuş. De unde, mai apoi, iradiază lumina Învierii, "o lumină lină a sfintei slave."

                                                                               Pr. lect. univ. dr. Adrian Podaru

Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității Babeș-Bolyai Cluj Napoca