Textul Evanghelie la Duminica a cincea de după Rusalii: „În vremea aceea, când a trecut Iisus dincolo, în ţinutul Gherghesenilor, iată că L-au întâmpinat doi îndrăciţi, care ieşeau din morminte, foarte furioşi, încât nimeni nu putea să treacă pe drumul acela. Şi iată au început să strige şi să zică: ce ai cu noi Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? Şi era departe de ei o turmă mare de porci la păscut. Iar diavolii îl rugau, zicând: dacă ne scoţi afară, dă-ne voie să ne ducem în turma de porci. Atunci El le-a zis: duceţi-vă! Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci; şi îndată toată turma de porci s-a aruncat de pe ţărm în mare şi s-a înecat în apă. Atunci păzitorii au fugit şi, ducându-se în oraş, au povestit tot ce se petrecuse şi cele întâmplate cu cei îndrăciţi. Îndată tot oraşul a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să plece din ţinutul lor. Şi intrând în corabie, Iisus a trecut dincoace şi a venit în oraşul Său. (Mt.8,28-34)

Dragi credincioşi!

Dacă ar fi să ne oprim asupra unei realități care reiese din Evanghelia acestei duminici și nu numai, am putea spune că ceea ce deosebește învățătura Mântuitorului Iisus Hristos de celelalte învățături este faptul că ea se potrivește tuturor vremurilor, tuturor locuitorilor și tuturor oamenilor. De aceea, întâmplarea din ținutul Gadarenilor are și astăzi aceeași putere de convingere, aceeași  valoare morală și aceeași dumnezeiască lumină.

Şi cei care am fost Duminica trecută la Sfânta Biserică, am auzit citindu-se la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie minunea vindecării slugii sutașului. O minune care ne descrie cum un „sutaș”, un conducător de armată, care avea în subordinea sa o sută de ostași, vine la Iisus rugându-l să-l vindece pe unul care era bolnav. De unde am putut învăța despre dragostea, credința și smerenia sutașului pentru sluga sa. Pentru că adevăratul creștin trebuie să privească nu doar spre Dumnezeu ci și spre aproapele său, împlind astfel porunca lui Iisus de a iubi pe aproapele ca pe sine însuși.

În duminica a cincea de după Rusalii ne întâlnim însă cu o altfel de atitudine, prin care cei din ținutul Gherghesenilor nu se bucurau de vindecarea oamenilor bolnavi, a celor doi îndrăciți, ci puneau mai presus de toate interesele lor și de aceea i-au cerut lui Iisus să plece de la ei.

Şi de aceea, în Evanghelia de astăzi găsim o atitudine la polul opus celei din Evanghelia duminicii trecute și anume: lipsa de bucurie față de vindecarea altora, o atitudine răutăcioasă faţă de binele aproapelui, o atitudine tot mai prezentă în societatea noastră. În continuare, aş dori să mă opresc asupra unui păcat şi manifestările acestuia, dar şi la o pildă despre zavistie şi iubirea de arginţi.

1.Ce este egoismul şi cum se comportă un om egoist?

Egoismul „este trăsătura morală care pune mai presus de orice interesele personale, în dauna și interesele personale ale celorlalți”. Așadar, un om „egoist” este cel care pune mai presus de toate interesele personale, iar la baza acestui păcat stă lăcomia. Pentru că lăcomia face să dispară sentimentul de dăruire față de aproapele. Iar Evanghelia de azi ne spune cum cei din ținutul Gherghesei, după ce cei doi îndrăciți au fost vindecați și a avut loc o pagubă materială, prin înecarea porcilor în mare, poporul l-a rugat pe Iisus să plece de la ei.

Un om egoist este mereu nemulţumit, agitat din cauza fericirii semenului său, incorect faţă de cei din jurul său, absent de la toate eforturile umane menite să slujească. Omul egoist se iubeşte doar pe el însuşi cu o iubire bolnavă, crede că soarele trebuie să se învârtă după el şi pe toţi ceilalţi din jur îi vede oameni mărunţi care nu merită să aibă şi ei parte de ce îşi doreşte el. Omul egoist se crede împărat, iar pe toţi ceilalţi din jur îi consideră slugile lui, asupra cărora are drept de viaţă şi de moarte şi care trebuie să aibă drept scop în viaţa lor, slujirea lui cu credinţă. Omul egoist e un om cu suflet rău, un om în inima căruia nu este primită iubirea de Dumnezeu şi semeni, este un om care într-o relaţie aşteaptă doar să primească şi nu să dăruiască, căruia îi place să nedreptăţească, să umilească. E un om care nu ştie ce înseamnă prietenia, solidaritatea, smerenia, modestia, bunătatea, blândeţea, milostivirea, respectarea libertăţii şi ale celorlalte drepturi ale semenilor din jurul său. Și în zilele noastre oamenii au devenit extrem de egoişti, nu le mai pasă de semenii lor, tot ce îi interesează e starea lor de bine. Paradoxal e faptul că, în ziua de azi, omul se simte bine când îl vede pe celălalt la pământ, i se citeşte satisfacţia şi împlinirea pe faţă. În viaţa de zi cu zi, între serviciu şi casă, iar pentru mulţi şi biserică, ne mişcăm mereu între speranţă şi disperare, între credinţă şi frică, între optimism şi depresie, între generozitate şi egoism.

Și egoismul este preocuparea exclusivă de interesul individual, unită cu nepăsarea, indiferenţa şi negrija faţă de frate, întristare a Duhului Sfânt. Din egoism se nasc şi alte păcate ca: necredinţa, răzbunarea, nepăsarea, arghirofilia, invidia, fratricidul şi altele, de aceea el este socotit, pe bună dreptate, rădăcina tuturor păcatelor şi care nimiceşte cea mai desăvârşită dintre toate virtuţile creştine - iubi­rea. Virtutea iubirii prin care creştinul se dăruieşte pentru cauza dreaptă a semenului său, este centrul vieţii creştine (I Corinteni XIII) şi constituie cea dintâi şi cea mai mare poruncă din lege: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău ca pe tine însuţi" . Prin iubire, creştinul se solidarizează în bine cu ceilalţi oameni, se identifică cu semenii săi împlinind astfel poruncile lui. În timp ce iubirea îmbogăţeşte persoana prin deschiderea spre ceilalţi, egoismul este o îngustare continuă şi autodistrugătoare prin orientarea exclusivă spre modul de vieţuire al individului, care este cel al unei existenţe nelibere şi neautentice, care nu se realizează în adevăr, ci la nivelul condiţionărilor naturii şi ale instinctelor. Egoistul nu are pe Duhul Sfânt şi prin urmare nu poate iubi, relaţiile lui cu ceilalţi sunt formale, seci şi uscate. El dispreţuieşte pe toţi şi pe toate, inclusiv familia, neamul şi patria, şi sfârşeşte prin a constata că se dispreţuieşte chiar şi pe sine şi se distruge pe sine. Egoismul este o atitudine de exagerată preocupare pentru interesele personale și de nesocotire a intereselor altora.

2.O pildă despre păcatul zavistiei şi al iubirii de arginţi, pe care o întâlnim în cartea de predici a părintelui Ilie Cleopa şi în care se spune că împăratul Leon cel Înțelept, stând odată de vorbă cu niște filosofi creștini, aceia i-au spus că păcatul zavistiei și al iubirii de argint sunt egale în răutate. Iar împăratul a poruncit să-i caute doi oameni care ar fi vătămați la suflet de aceste două patimi. Cei trimiși de împărat au găsit ce căutau și le-au zis: „Vă cheamă împăratul să vă cunoască și să vă dea câte un dar mare". Aceia s-au bucurat mult de această chemare, neștiind la ce sunt chemați. Și îndată au venit. „Vreau să fac milă cu voi și să vă dau câte un dar". Și a chemat mai întâi pe iubitorul de argint și i-a zis: „Ție o să-ți dau daruri mari, iar celui ce vine după tine îi vor da îndoit decât ție. Ce vrei să-ți dau?

Iar iubitorul de argint, stând puțin pe gânduri, a zis: „Măria Ta, eu vreau să-mi iei jumătate din averea mea!” Împăratul a tăcut și i-a zis: „Du-te și să vină celălalt (zavisnicul)". Și i-a zis și acelui: „Cere de la mine orice dar, însă să știi că celuilalt îi voi da îndoit ca ție!” Iar omul cel zavistnic, gândindu-se puțin, a zis: „Măria Ta, mie să-mi scoți un ochi!”. Apoi, chemându-i pe amândoi, le-a zis: „Vai de voi, oameni blestemați, am făcut cu voi o experiență și rău ați ieșit înaintea mea amândoi! Mergeți și vă îndreptați viața prin spovedanie curată și prin pocăință adevărată, ca să nu vă pierdeți sufletele voastre!"

Apoi, chemând pe filosofi, le-a spus cum iubitorul de argint a cerut să i se ia jumătate din avere cu scopul ca celuilalt să i se ia toată averea și să nu aibă cumva mai mult decât el. Iar cel zavistnic, cum a cerut să i se scoată un ochi, spre a-i scoate celui de-al doilea pe amândoi. Și a zis către filosofi: „Acum am văzut că mare dreptate aveți voi, că zavistia și iubirea de argint, sunt egale în răutate".

Apropiindu-ne de încheiere, am putea spune că Evanghelia duminicii ne descrie o atitudine tot mai prezentă în societatea noastră şi anume „Lipsa de bucurie  pentru binele altuia”. Să nu uităm că participarea la vindecarea altuia, la bucuria lui, la împlinirea lui e semn de bunătate interioară, de adâncime spirituală, de frumusețe duhovnicească.

Căci în situații practice de viață…arătăm cine suntem sau cine presupunem că suntem. Amin!

pr.Vasile Beni