Praznicul Sfinților Martiri Brâncoveni, la Beclean, cu participarea ÎPS Andrei

Postul Adormirii Maicii Domnului și perioada imediat următoare prilejuiesc, la Beclean, momente de o importanță spirituală deosebită, marcată prin evenimente religioase cu impact în mentalul colectiv și rezonanță specială în sufletele credincioșilor. Paraclistul și cuvântul de învățătură propovăduit duminică seara, la biserica ortodoxă din parc, de către ieromonahul Benedict Vesa, secretar eparhial, a fost unul dintre ele. Altul este hramul de vară al aceluiași locaș de cult, sărbătorit în 16 august, odată cu Sfinții Martiri Brâncoveni, în prezența ÎPS mitropolitului Andrei, cu participarea a 15 preoți din zonă.

Un model de viaţă virtuoasă şi de statornicie întru dreapta credinţă
Voievodul Constantin Brâncoveanu a domnit în împrejurări critice, pe care a reuşit multă vreme să le domine cu multă înţelepciune, echilibru, prevedere şi discernământ, fiind un abil diplomat şi un domnitor patriot. Într-o epocă atât de frământată, domnia sa, îndelungată şi rodnică, îmbrăţişând un sfert de veac, între 29 octombrie 1688-24 martie 1714, a însemnat o perioadă de stabilitate şi dezvoltare. Probabil cea mai izbutită caracterizare a acestui domn creştin aparţine Sfântului Antim Ivireanul, Mitropolitul Ţării Româneşti: „străluceşte într-însa [în persoana sa] domneasca mare podoabă, dar înfrumuseţată cu bunătatea faptelor, înţelepciunea cea politicească, dar unită cu râvna cea creştinească, sfatul cel mare, dar însoţit cu puterea legilor, dreptatea cea cu socotinţă, dar împreună cu blândeţe şi cu îndelungă răbdare”.

Spirit cu un vast orizont cultural, educat în mediul cărturăresc din jurul familiei Cantacuzino şi înconjurat de minţi luminate, voievodul Constantin Brâncoveanu a acordat un sprijin generos culturii naţionale. În mod evident, şcoala, tiparul şi arta au fost priorităţile unui program cultural izvorât din iubirea de neam, voievodul manifestând în tot cursul domniei sale o preocupare tenace pentru luminarea poporului prin învăţătură, pentru cultura tipărită şi pentru cultivarea frumosului în artă.

„Mult s-a silit – afirmă cărturarii Şerban şi Radu Greceanu – şi nevoit ori cu ce mijloc de a aduce învăţătură şi ştiinţă în sufletele omenești, lucru iubit de Dumnezeu şi folos de obşte, mai vârtos rodului nostru românesc”. Domnitorul a fost un ctitor al învăţământului românesc de toate nivelurile, de la cel elementar, căruia, prin tipografiile domneşti, i-a oferit manualele de studiu, la cel superior, care a atins în epoca brâncovenească o calitate ce-i permitea să rivalizeze cu Marea Şcoală a Patriarhiei Ecumenice. Astfel, domnitorul a renovat în anul 1694 și a reorganizat în anul 1707 Academia Domnească de la Mănăstirea Sfântul Sava din Bucureşti, întemeiată de predecesorul său, Şerban Cantacuzino; i-a asigurat un corp de profesori reputaţi şi o programă menită a da cursanţilor o solidă educaţie. Totodată, voievodul a făcut acestei Academii însemnate danii, aducătoare de venituri care să-i asigure întreţinerea, şi a înzestrat-o cu o bogată bibliotecă. Prestigiul acestei instituţii de învăţământ superior ajunsese atât de ridicat încât era frecventată de numeroşi elevi din Balcani sau din Rusia, fiind, alături de Academia Patriarhiei Ecumenice, principalul centru al învăţământului răsăritean.

Prin burse acordate celor mai merituoşi elevi şi prin atragerea la curtea sa a unor minţi luminate, voievodul a creat o generaţie de cărturari de mare valoare, cărora le-a asigurat cadrul prielnic pentru o activitate creatoare.

De asemenea, domnitorul a sprijinit activitatea tipografică, aşezată dintru început sub oblăduirea Bisericii, recunoscând acesteia misiunea de luminare a poporului. S-au înfiinţat, din veniturile domniei, noi tipografii la Buzău, Snagov, Râmnicu Vâlcea şi Târgovişte, în care au văzut lumina tiparului un număr impresionant de scrieri, majoritatea acestor titluri fiind în limba română. Ponderea cea mai importantă o deţine, ca şi în deceniile trecute, cartea de cult, însă se constată tot mai mult o diversificare a publicaţiilor atât teologice (cărţi de învăţătură creştină şi zidire duhovnicească, scrieri parenetice şi pastorale), cât şi laice (lucrări istorice şi scrieri sapienţiale). Având credinţa că adevărul trebuie să fie împărtăşit, tipăriturile brâncoveneşti s-au împărţit în dar „spre folosul de obşte al neamului românesc”. Acest imens volum de carte, care a circulat în întreg spaţiul românesc, a transmis mesajul unităţii de neam, origine, limbă şi cultură a românilor şi hotărârea Bisericii şi a instituţiei domneşti de a depăşi definitiv epoca slavonismului cultural.

Totodată, în contextul intensificării prozelitismului altor confesiuni, mai cu seamă în Transilvania, unde credincioşii ortodocşi erau expuşi presiunilor de catolicizare ale autorităţilor de la Viena, tiparul a fost pus în slujba apărării dreptei credinţe, recunoscându-i-se însemnătatea în lucrarea apologetică a Bisericii. Slujind cu râvnă Ortodoxia, domnitorul a pus la dispoziţia teologilor ortodocși tipografiile domneşti, în care au apărut lucrări apologetico-polemice menite a contracara prozelitismul catolic şi protestant. „Ca un iubitor de patrie ce era”, prin protecţia pe care a arătat-o Bisericii Ortodoxe din Transilvania, domnitorul slujea şi neamului românesc, intuind că atragerea românilor la catolicism, sau la o altă confesiune, ar fi putut implica şubrezirea conştiinţei naţionale şi pierderea identităţii.

Având, potrivit cronicarului Radu Greceanu, „mare râvnă şi fierbinte dragoste spre a zidi şi înfrumuseţa locaşurile lui Dumnezeu”, binecredinciosul voievod Constantin Brâncoveanu a ctitorit un mare număr de locaşuri sfinte, toate purtând amprenta specifică a stilului artistic căruia voievodul martir i-a împrumutat numele, adică stilul brâncovenesc. Pecetea acestui stil original rezidă în sinteza armonioasă dintre tradiţia bizantină, arta populară şi influenţele occidentale şi orientale, iar elementele sale definitorii sunt: unitatea de concepţie, omogenitatea motivelor, claritatea şi echilibrul compoziţional, armonia liniilor, fastul decorativ, atenţia pentru detaliu, gustul spre rafinament şi somptuos. Graţie actului ctitoricesc domnesc, Ţările Române s-au îmbogăţit cu nepreţuite podoabe ale arhitecturii ecleziale şi laice, de la mari ansambluri mănăstireşti, precum Hurezi, Sâmbăta de Sus, Mamul şi Surpatele, sau biserici, de pildă, cele de la Doiceşti, Ismail sau Făgăraş, până la impresionantele curţi domneşti şi palate de la Bucureşti şi Târgovişte, Potlogi şi Mogoşoaia. În strânsă relaţie cu realizările din domeniul arhitecturii, cunosc o dezvoltare fără precedent artele plastice şi cele decorative. Toate expresiile artei brâncoveneşti în arhitectură, sculptură, pictură murală şi de icoane, sau în arta metalelor preţioase, a broderiilor şi a miniaturii, ilustrează simţul estetic rafinat şi spiritul eclectic al epocii.

Domnitorul Constantin Brâncoveanu a fost un sprijinitor al Ortodoxiei ecumenice şi binefacerile sale s-au revărsat cu generozitate asupra întregului Răsărit ortodox. Patriarhia Ecumenică, Patriarhia Alexandriei, aşezămintele ortodoxe din insula Halki, din Sfântul Munte Athos, de la Locurile Sfinte de la Ierusalim şi Sinai au beneficiat de însemnate danii în bani, odoare şi obiecte de cult, închinări de mănăstiri. În afara ajutoarelor materiale, domnitorul român s-a îngrijit de publicarea cărţilor de ritual şi de învăţătură necesare credincioşilor ortodocşi de limbă greacă, arabă şi georgiană. A fost, aşa cum recunosc cu multă admiraţie învăţaţii greci înşişi, „zelos sprijinitor al învăţăturii greceşti şi binefăcătorul cel mai uman al elinilor”, „adăpostul de obşte al acestui neam nenorocit”. Dacă încercarea de a întemeia o tipografie pusă în slujba Patriarhiei Ecumenice a eşuat, binecredinciosul voievod a dăruit Patriarhiei Antiohiei şi Bisericii Georgiei două tiparniţe complete care au impulsionat viaţa culturală a creştinilor arabi şi georgieni. Putem afirma, aşadar, fără nicio exagerare, că Ţara Românească a fost în epoca brâncovenească principalul centru de iradiere a culturii ortodoxe în sud-estul Europei.

Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu a fost, aşadar, un creator de cultură, un generos mecena al literelor şi ştiinţei, un domnitor care a dobândit nemurirea în conştiinţa poporului prin „faptele cele mult lăudate şi de toată suflarea ţării acesteia cinstite şi iubite”, dar, totodată, a fost un fiu devotat al Bisericii Ortodoxe, un mare ctitor iubitor de Hristos şi de Biserică, un model de viaţă virtuoasă şi de statornicie întru dreapta credinţă.

Învăţăm de la Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu râvna de-a sluji Ortodoxia şi neamul românesc, conştiinţa responsabilităţii şi smerenia cu care a purtat „jugul domniei” – sintagmă ce revine de mai multe ori în corespondenţa sa, iubirea jertfelnică faţă de Hristos şi Biserica Sa, dărnicia care întăreşte comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii, statornicia în credinţă lipsită de orice umbră de dispreţ şi de respingere faţă de cei de altă confesiune, dârzenia, curajul mărturisirii şi seninătatea în faţa morţii martirice, devenind măsura demnităţii creştine româneşti în timp de încercare.

Răzbate peste veacuri, consemnat de secretarul său, Anton Maria del Chiaro, îndemnul evanghelic al voievodului, rostit fiilor săi, plin de curaj şi demnitate, în ziua de 15 august 1714, în momentul în care a preferat moartea decât să se lepede de credinţa creştină: „Fiii mei, fiţi curajoşi! Am pierdut tot ce am avut în această lume; cel puţin să ne mântuim sufletul şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”.

De aceea cinstim în duh de rugăciune credinţa jertfelnică faţă de Biserică şi neam şi testamentul de iubire nemărginită faţă de Dumnezeu al Sfinţilor Martiri Brâncoveni – Constantin Voievod şi cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei – împreună cu sfetnicul Ianache Văcărescu, având convingerea că sunt „ocrotitori şi rugători pentru Biserica şi neamul românesc”, după cum scrie şi în condacul ce le este închinat, şi că Dumnezeu primeşte rugăciunile celor care L-au mărturisit înaintea oamenilor cu preţul vieții lor (cf. Luca 12, 8).