Printre eroii de ieri şi de azi ai satului Feleac

În ziua în care se împlineau 100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial, am ajuns, împreună cu ing. Gheorghe Gherman, în satul Feleac. Aici, în faţa bisericii, a fost ridicat un monument dedicat eroilor căzuţi pentru neatârnarea ţării. Interlocutorul meu, un fiu prin adopţie şi faptă al satului, bun cunoscător al aşezării, ne-a vorbit despre eroii de ieri şi de azi. Monumentul păstrează încrustate în marmură numele celor care au murit pentru patrie: nouă în Războiul de Independenţă din 1877, opt din Primul Război Mondial şi 16 din cel de-al doilea. Curios este faptul că, din Feleac au fost voluntari, pe vremea aceea, care au luat parte la războiul pentru neatârnarea României, deşi Feleacul făcea parte, atunci, din Imperiul Austro-Ungar. O întrebare o adresez cunoscătorilor: oare câte monumente ale eroilor din judeţul Bistriţa-Năsăud menţionează şi eroi participanţi la războiul de la 1877-78?
Feleacul, la sfârşit de august, trăieşte sub zodia caniculei. Prin sat nu se aude nici ţipenie de om, căldura excesivă îi face să stea în orele amiezii protejaţi la umbră. Un sat cufundat în istorie. Uliţele, asfaltate, vreo 7 km, şanţurile betonate, casele, unele vechi cu anexe trainice, vorbesc despre gospodarii care au fost şi care mai trăiesc aici. Satul are vreo 700 de ani, îmi spune bătrânul întâlnit în cale, Vasile Mărcan Liucu. La 94 de ani, se mai ţine bine. „Mai bătrân decât mine este numai Elena Rus, care împlineşte peste vreo doi ani 100”. În satul bătrân adie parcă şi un vânt de tinereţe. Chiar dacă noii locatari, reveniţi acasă, sunt pensionari. Oşan Ştefan ne întâmpină cu multă voie bună. A lucrat ani buni la CFR, „un fel de armată pe vremea mea”. A ieşit la pensie de vreo 18 ani şi acum este locuitor al satului cu acte în regulă. „Nu-i mai bine nicăieri decât acasă”, îmi spune acesta, invitându-ne în curte, la umbră şi îmbiindu-ne cu vin ori ţuică. Amânăm petrecerea pentru altădată. Ştefan Oşan e un gospodar multilateral. Un fel de Homo Habilis, adică omul îndemânatic. Face de toate. Dar, curios, nu-i aşa, ceferistul de ieri a devenit cel mai mare „porodicar” din zonă. Grădina de legume, cu roşiile pregătite parcă pentru expoziţie, este pasiunea lui. Roşii ecologice. Substanţele folosite sunt gunoiul de pasăre, uzica şi pelinul. Udarea prin picurare, tratate numai cu substanţe naturale, îi conferă „porodicarului” din Feleac certificatul de înalt profesionalism.
Pe o uliţă laturalnică, apoi pe un drum de hotar, ajungem în ferma inginerului Ghiţă Gherman. O plantaţie de pomi, la marginea pădurii. Cuprinde meri, pruni, peri, viţă de vie. Prunele sunt în pârgă, strugurii nobili, deşi au suferit în urma grindinei ce s-a abătut asupra satului, promit un vin de calitate. Dacă în sat producţia de fructe este ca şi inexistentă, în ferma inginerului, supravegheată video, recolta este o măsură a muncii şi pasiunii acestuia. O muncă istovitoare, săpat, fertilizat, tratamente, udat – depusă de-a lungul anului agricol, îl răsplăteşte pe proprietarul acestei exploataţii. Pe o altă stradă, porţile fiind deschise, intrăm în curtea lui Cristian Varga. Un bărbat de toată isprava. Toarnă betoane, îşi compartimentează curtea. Zăresc mai în jos o „fermă” de porci. Dacă stai la ţară, îmi spunea acesta, luând o pauză, trebuie să creşti şi animale. Satul Feleac a fost renumit şi în privinţa creşterii animalelor, astăzi însă efectivul a scăzut simţitor. Doar bătrânii şi câţiva întreprinzători mai au curajul să aibă în bătătură bovine, pentru că nici preţul laptelui nu-i stimulează. La şcoală e linişte. Clădirea este foarte frumoasă. Din toamnă elevi doar în clasa 0 şi a III-a. Învăţătorul Lucian Moldovan îl moşteneşte pe tatăl său, învăţătorul care, ajuns la o vârstă respectabilă, îşi aminteşte de generaţiile de elevi pe care le-a educat. Şi acum aceştia îi poartă o admirabilă recunoştinţă.
Feleacul se poate mândri cu oameni care au rămas în sat, au revenit acasă sau cu cei care păstrează încă legătura deşi sunt stabiliţi în străinătate. Colonelul Pavel Gal îşi păstrează, aidoma unui muzeu, casa părintească, medicul cardiolog Irimeş, stabilit de vreo 30 de ani în Germania, este mereu prezent acasă, tenorul Adrian Mărcan, un „Figaro de Feleac” se mândreşte cu rădăcinile felecane. Şi mai sunt încă destui dintre cei care revin din când şi când în satul copilăriei. Aşa cum îi putem numi eroi şi pe cei care rămân în sat şi fac ca aşezarea lor să dăinuie, deşi la fel ca şi majoritatea satelor româneşti, îmbătrânirea este parcă un proces ireversibil. Discutând cu mulţi săteni, am dedus că au şi unele supărări ce nu ţin neapărat de ei. Au sperat la mai bine, la o schimbare, dar vorba unuia, „şi mâine-i o zi”, acum n-a fost să fie.
Cât priveşte drumul judeţean, acesta rămâne la nivelul speranţei, deşi asfaltarea s-a oprit deocamdată la un km de Chiraleş, iar către Feleac – Nuşeni e o cale atât de lungă, căci...

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5