Profesorul George-Vasile Raţiu- fiu al jertfei şi suflet al culturii noastre

„Naţiunile nu se înalţă la mărire trainică prin sabie,nici prin grămăfdirea bunătăţilor pămînteşti , nici prin strălucirea orbitoare a artelor, sara înălţării şi fericirii este caracterul.” (Vasile Goldiş)

Mi-a fost dat zilele acestea să reîntâlnesc pe (ex)-Directorul Casei Corpului Didactic, dascălul deosebit şi excepţionalul animator -multă vreme- al culturii bistriţene ce a coborât înre noi de pe Valea Bârgăului, din Prund, ca să ne facă mai bogaţi sufleteşte, mai oameni. Există semeni de-ai noştri a căror prezenţă este o adevărată sărbătoare, o revigorare a energiilor sufleteşti. Dintre aceştia este omul din titlu, chiar dacă anii strânşi ni se prefasc în povară şi uneori suferinţă. Pe când George-Vasile avea doar nouă ani, într-o noapte îngrozitoare de 11 octombrie 1944, hortyştii i-au împuşcat tatăl, împreună cu alţi şase săteni, între care o floare a munţilor, Tanco Lucreţia, de numai 25 de ani. Fărăr motiv, doar pentru că erau români..Cu lacrimi în ochi am citit cartea dr. Teodor Filip- „Educaţia crimei”, ce narează împrejurările acelui întunecos octombrie ce a lăsat urme de neşters în memoria sătenilor, a copilului şi omului George-Vasile Raţiu. E de mirare cum poate omul trece prin asemenea cumplite încercări şi nu-şi dă sufletul.

Mereu preocupat de cultură, dl. profesor a dorit să-i lecturez ultima lucrare, gata să fie trimisă tiparniţei -„Universul coşbucian la Bistriţa”, şi pe care am parcurs-o cu un interes aparte, plin de curiozitate şi auzându-mă adesea, cu deosebire când prezintă vremurile „deceniului întunecat”, când toţi cei care ştiau să scrie o propoziţie, trebuiau să scrie literatură- muncitoarea Torok M. de la Fabrica de teracotă, ca şi profesorul sau avocatul.. Mă gândesc că fiecare profesor de limba naţională ar avea folos parcurgând lucrarea dlui. profesor G.V. Raţiu, spre a arăta cât de mare era în ţinuturile noastre dragostea pentru „bardul de la Hordou”. „Intelighenţia” românească îl socotea pe poetul din Hordou un stindard al culturii noastre, demnă să rivalizeze cu cea germană şi maghiară. La Herina, poetul avea o soră , Angelina, la care ţinea foarte mult şi apoi rude pe Valea Bîrgăului, la care veneau foarte des, după 1909, Coşbuc şi soţia Elena. În 1909, ”drăguţul de-mpărat” de la Viena l-a iertat pentru că nu-şi făcuse armata şi fugise la fraţii de peste munţi „prin valea cucului”.

O parte considerabilă şi de mare interes a opului este consacrată cenaclului „George Coşbuc”, ce a fiinţat mai ales la actuala Casă de Cultură a municipiului..Vitregia vremurilor sub ideologia comunistă, când scrierea nu putea fi decât tezistă şi încorsetată în „hamurile” partidului unic, amuză astăzi, dar pe atunci zâmbetul nu se potrivea cu prosteasca ideologie proletară..O înseninare s-a produs prin venirea lui N. Ceauşescu, ce promovase un naţionalism sui-generis, dar libertatea era încă departe. Când s-a scos un volum ce omagia pe poetul munţilor noştri, hordouanul Coşbuc, ediţia a trebuit retrasă, din cauză că oamenii de culturî bistriţeni au pus pe copertă un moto al lui Adrian Păunescu şi nu al celui mai iubit fiu al poporului, „a tovarăşului”. Ce sunet de aramă are versul păunescian faţă de proza „tovarăşului” nu e greu de văzut:

„Coşbuc e a noastră poveste

Şi horele lui vor rămâne

Precum poezia lui este

Duminica limbii române..”

Şi câte cărţi frumoase, pline de iubire de semeni, de echilibru, de patos are profesorul G. Vasile Raţiu! Acasă, cărţile-l înconjoară cu o proximitate pur şi simplu omenească şi frăţească, iar Sfânta Scriptură stă pe masă, împărăţind,”pasîre frumoasă”, aşa cum stătea pe masa lui Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu şi altor mari spirite ale culturii.

Da, iubite cititorule şi voi, dragi cititoare, „nasc şi la Bistriţa oameni”- cum spune cronicarul. Şi din aceia demni de toată admiraţia, cu credinţă şi preaplin sufletesc.