Recompensa iubirii e însăşi viaţa

Poate aşa s-ar putea defini esenţa ideatică a acestui micro-roman semnat de Marilena Toxin, „Zidul miresei” (Editura „Asechi” – Piatra Neamţ, 2009).

Ajunsă la vârsta deplinei maturităţi creatoare, trecută de timpuriu printr-o dramatică experienţă de viaţă, autoarea evocă, în bună parte, momente autobiografice de o mare încărcătură emoţională, la modul unui realism crud în care declanşările primare, instinctuale, depăşesc deseori limita umanului.

Plonjând în strictă actualitate, M.T. adoptă stilul frust, direct, stările fiind consemnate obiectiv, cu o anume minuţie, detaliu notat atent, e apelat însă numai în momente de strictă necesitate. Cuplul Cristi-Ingrind e urmărit în evoluţie graduală, sincopele având doar un rol catalizator, deşi personajele sunt zugrăvite în culorile alb-negru, griurile fiind aproape excluse. Cristi e un permanent călău fizic şi moral, Ingrind, o victimă absolută. Dar în acest calvar conjugal, prezenţa tot mai persuasivă a celui de al doilea bărbat, protector şi salvator al victimei, e urmărită cu o anume vocaţie analitică, imixtiunea făcându-se lent dar sigur, evoluând spre un final previzibil. E vorba de Marian, coleg de serviciu cu Ingrind, protagonista romanului, prieten vechi, din facultate, cu soţul acesteia, Cristi, cu care e şi asociat la firmă. Provine dintr-o familie modestă, în timp ce Cristi a fost răsfăţatul unei familii înstărite, de aici şi tarele sale de caracter: insolenţa extremă şi egoismul său exacerbat. Tratamentul inuman administrat lui Ingrind de către Cristi duce la o răceală a relaţiilor dintre cei doi bărbaţi, Marian distanţându-se tot mai mult de cel care i-a fost odinioară coleg de facultate şi prieten apropiat. Încercarea lui de a-l aduce la normalitate, e sortită eşecului. „Nu te băga în familia mea, este nevasta mea şi o tratez aşa cum cred eu de cuviinţă!”, venea răspunsul invariabil şi ritos al amicului său. În continuare, M.T. urmăreşte stările de ordin psihic ale personajului, modul cum acesta se ataşează tot mai mult sufleteşte de consoarta prietenului său. La început, îl încearcă sentimente de compasiune sinceră faţă de Ingrid, tot mai mult brutalizată de un bărbat ros de gelozie până la dezaxare psihică (ajunge la un moment dat să consulte un medic neuro-psihiatru), aflat într-o continuă degradare morală, deşi, la început, ne apare ca un prosper om de afaceri şi cu un viitor strălucit în privinţa stării sale materiale.

Transformarea acestuia în fiară se produce treptat, deşi simptomele apar de la început, când în chiar noaptea nunţii, Ingrind încasează o palmă, aşa pe neaşteptate, ca să înveţe şi să ştie din prima zi, cine este stăpân în casă. În alternanţele dintre criză şi linişte, vin pe lume, unul după altul, doi copii, Ingrind fiind şi de astă dată torturată de soţ, să-l lepede pe cel de al doilea, o fetiţă, care s-a născut (până la urmă) în ciuda calvarului psihic suferit de mamă. Şi aici reţinem una din cheile romanului, când Ingrind sesizează furia şi veninul din ochii soţului, îi dă o ripostă dură marcată de o abia reţinută ură viscerală: „Dacă-i vei mai face vreun rău copilului, să ştii că te omor!”

Relaţia tot mai strânsă dintre Marian şi Ingrind, pe care o compătimeşte sincer, ia, desigur, un curs tot mai ascendent, încât conflictul dintre cei doi se acutizează: „Uite, am de gând s-o iau de nevastă – îi spune tranşant la un moment dat, Marian, fostului său amic, Cristi – să nu spui că n-ai ştiut!” Crisparea şi apoi laşitatea celui din urmă sunt într-un fel motivate, omul, în pofida unor ieşiri mai mult sau mai puţin controlate, în fond cam de faţadă şi teatrale, acceptă resemnat divorţul şi apoi căsătoria celor doi, Ingrind şi Marian, pe care-l consideră – „fraier”. Chiar şi Ingrind, în voiajul din Austria, care-i dă prilejul autoarei să-şi demonstreze vocaţia peisagistică, se întreabă la început în sine şi apoi, cu voce tare, cât de adânci sunt sentimentele de dragoste ale lui Marian şi dacă acesta e capabil să-i asigure ei şi copiilor rămaşi în grija bunicilor, protecţia şi iubirea paternă de care au nevoie? Între timp, naşterea Deliei vine să consolideze legătura noului cuplu, părând că-i va aduce eroinei, în sfârşit, liniştea, dragostea şi încrederea de sine pe deplin meritate.

Tragedia din finalul romanului este, într-un fel, motivată. Încercarea unei relaţii incestuoase dintre tată şi fiică, determină gestul spontan, necugetat, al mamei, să-şi apere copilul, nedorit, neiubit de soţ, ca părinte, lovindu-l mortal, cu fierul de călcat, în moalele capului. Este, în fond, un gest justiţiar din partea unei femei ultragiate, care pune capăt unor suferinţe cumplite îndurate o viaţă de om. Lectorul simte, totuşi, un gust amar în faţa acestui sfârşit nefericit pentru că eroina, cu toate circumstanţele atenuante, va fi obligată să suporte consecinţele acestei fapte, în conformitate cu prevederile legii. Şi, totuşi, privirile de intensă iubire dintre cei doi protagonişti, prinderile de mână în faţa autorităţilor, acceptarea lui Marian de bună voie a recluziunii, considerat complice la crimă, lasă până la urmă, dincolo de cătuşe, o poartă deschisă spre viitor, o rază de speranţă în împlinirea unui vis.