Requiem pentru Ovidiu Petri

Vino, dragul meu, te aştept serile

Întârzii prea mult

Deşi m-ai învăţat cu plecările…

Lumea fără tine-i pustie

Vino, boare de gheaţă, duh, energie

Să-mi reazem fruntea ca o petală de floare

Din inima care te doare.

Poate ţi-e greu să treci,

Din cer în cer, vămile reci

Vino degrabă, omul meu drag,

Când luna răsare prin cetini de brad

Când stelele tremură-n ape şi cad

Să plutim amândoi luminos, luminos

Peste pădurile de fag şi stejar

Din Nepos…

Când vor sângera zorile,

Ne vom amesteca cu iarba şi florile

Livia, octombrie 2010

Plecând să pună la poştă pentru ziarul Răsunetul această consemnare a gândurilor sale despre jocul românesc, nu ştia că în acea zi de 31 august, în acea oră, în acea clipă nefastă, plecarea sa va fi definitivă.

Profesorul Ovidiu Petri a rămas un nume sub articolele sale din numeroase publicaţii: „Răsunetul”, Arhiva Someşană, Zestrea, Cuibul Visurilor, Tribuna Şcolii, Tribuna Învăţământului, Tribuna, Renaşterea, Didactica Nova şi altele.

În 10 octombrie se împlinesc 6 săptămâni de la decesul acestui iubitor de cultură, de natură şi de neam românesc.

Fie-i ţărâna uşoară!

Jocul românesc

Jocul românesc, mai ales cel din Ardeal, are o formă şi un tact deosebit. Săriturile, bătuta creează timpi curaţi, eleganţi, necesari formelor întregului joc. Îmbrăcămintea, atât de elegantă dovedeşte puterea unui întreg hotărât să candideze pentru nişte forme deosebit de interesante şi puternice. Eram elev la Şcoala Generală din satul Nepos. Pe lângă alte materii, jocul ocupa un loc de frunte. Căluşarul, cu formele lui interesante, ocupa un prim loc. Domnii învăţători Hant şi Câmpeanu ne învăţau, mai ales pe băieţi, jocurile populare. Cei doi erau năsăudeni şi, după-amiaza, plecau cu bicicletele acasă să ia masa. Noi, copiii, îi aşteptam în curtea şcolii. Cei doi învăţători, după-amiaza soseau.

Începeau repetiţiile. În şcoală şi căminul cultural, jocurile ţineau de după-amiază până seara târziu. Într-un an, elevii de la Şcoala Generală din Nepos, urcaţi într-un camion, ne-am dus la un concurs judeţean. Lângă mine era şi sora mea, Anuţa, şi alţi colegi: Gavrilă Salvan, Mitruţ Lazăr şi alţi copii frumos îmbrăcaţi. Concursul a avut loc pe scena Casei de Cultură din Bistriţa. Pentru prima dată în viaţă am văzut elevi îmbrăcaţi în frumoase costume populare maghiare sau germane.

N-am să uit niciodată acest lucru. S-a ţinut concursul şi noi am câştigat primul loc, urmând ca pentru etapa următoare să plecăm la Cluj.

Şi acum ţin minte când un avocat din Nepos, domiciliat la Cluj, a strigat în faţa sălii pline, „Bravo Vărăreni!” Premii frumoase, dar mai ales bucuria unui câştig frumos, meritat, prin muncă cinstită. „Căluşarul” din Nepos a câştigat. Vătaful era Mitruţ Lazăr. Azi nu mai trăieşte, dar gândurile noastre sunt lângă el şi ceilalţi colegi mândri de Căluşarul de pe malurile Someşului. Acel program a avut loc pe scena Teatrului de Stat Maghiar din Cluj.

prof. Ovidiu Petri