Respirabil…

     Nu mă refer la această vară cu zile imprevizibile și care… parcă mimează (!) climatul socio-politic românesc marcat de molfăiala de la Cotroceni, bâjbâielile guvernului Dragnea-Bis și grohăiturile dictatoarei de la DNA.  Am în vedere faptele culturale, ca una dintre șansele de supraviețuire morală, chiar psiho-somatică ale momentului.

     Așa gândeam, vizavi de admirabilul „desant” revuistic al Iașiului la Bistrița, mai zilele trecute, când s-a beneficiat – la inițiativa Consiliului Județean Bistrița-Năsăud și a Bibliotecii Județene B-N (director Ioan Pintea) – de prezența unui grup de intelectuali de aleasă simțire și cultură din „dulcele târg” al Moldovei.

     Fapta, din start, a provocat admirație: O întâlnire, la propunerea ieșenilor, în arealul Coșbuc-Rebreanu, a românilor din două ținuturi, sub genericul „Mari momente ale culturii române” : „Convorbiri literare”,  Junimea, Titu Maiorescu, Mihail Kogălniceanu.

     Scriitorii de la revista „Convorbiri literare” Cassian Maria Spiridon, Mircea Platon, Marius Chelaru, Lucian Vasiliu, Nicolae Busuioc au ținut companie Domnului Academician Alexandru Zub, onorând Bistrița cu lansarea volumului său „Mihail Kogălniceanu. Un arhitect al României moderne” (Editura Junimea Iași, 2017).

     Preocupările ilustrului academician pentru întemeietorul „Daciei literare” sunt îndelungi, perseverente. Merită să reținem titlurile sale de prim-plan pe această temă: „Mihail Kogălniceanu (1817-1891). Bibliografie” – 1971, „Mihail Kogălniceanu, istoric” – 1974, „În orizontul istoriei” – 1994; desigur, avem în vedere și nenumăratele prezențe ale Dlui  Alexandru Zub în cuprinsul unor antologii, culegeri de studii, dedicate marelui scriitor, istoric și om politic al României.

     Una dintre grijile fundamentale ale vieții sale de mare personalitate politică din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost aceea „ca țara să fie stăpână pe destinele sale.”  Din această perspectivă precumpănește interesul meu pentru Mihail Kogălniceanu. E și motivul pentru care încerc (deocamdată doar pentru mine) să imaginez, de pildă, un  dialog  între Kogălniceanu și Caragiale, amândoi surprinzător de vii, neliniștitor de actuali.

                                                                   *

     Profit de acest context ca să evoc o secvență de acum 20 de ani, întâmplată la Bistrița cu ocazia unui eveniment covârșitor: vizita pe meleagurile noastre a Regelui Mihai I.

     Ultima zi de ședere a fost… 23 august. Două ore înainte de prânz a avut loc un dialog la Casa de cultură , transmis în direct pe posturile tv, când Majestatea Sa a dat o seamă de informații inedite, a opinat despre anume momente premergătoare evenimentului istoric, aceasta, în compania a patru istorici de seamă din România anilor aceia. Unul dintre ei a fost și Alexandru Zub.

     Trec peste interesul fulminant ce l-a stârnit, pe parcursul transmisiei și

ulterior, acest eveniment. Voiam acum să mă opresc asupra unui fapt, aparent marginal, dar cu un tâlc major.

     Pentru masa de prânz, altețele lor, invitații au fost poftiți la „Coronița”, unde, la etaj, totul era pregătit… regește.

     Șef la Inspectoratul pentru Cultură al Județului BN fiind, am avut sarcina să mă ocup de partea onorariilor pentru cei patru. Când am crezut că e potrivit, i-am invitat, pe rând, să coboare la parter, unde contabilul Gheorghe era pregătit cu cele de trebuință. Așa am procedat și cu Dl. Al. Zub. Acum s-a produs micul episod pe care voiam să-l redau. Iscălind în tabelul necesar și văzând suma, domnia sa a exclamat amuzat: „E pentru prima dată în viața mea când onorariul nu mai e simbolic!”

     L-am revăzut în câteva rânduri la Iași, în Aula Universității. L-am ascultat cu un drag… personal.