SANDU AL. RAŢIU

Uşoară ca roua

                                                                     Tatălui meu, Alexandru

 

 

Amintirea reazămă arborii de lacrimile mele,

copilăria se răsfrânge pe văile cărunte;

Tata mută de umeri zările în stele,

timpul se-ncovoaie în vechile veştminte.

 

Într-o strungă de lumină oftează ciobanii,

cu o prelucă uitată în uimiri de vânt;

Să-mpodobesc amintirea cu alte înţelesuri şi anii

să-i deapăn uşor într-un ghem de vânt.

 

În pacea aceasta tata doarme cu capul pe lună,

iar eu îi mai caut urmele în vreme;

Costumu-i aşezat în ladă drept arvună,

în noua casă cu zestre să-l însemne.

 

Să-mpodobească amintirea cu alte înţelesuri,

şuiere de vânt s-adune din iarbă;

Rugăciunea să-l ferească de noile eresuri

în dangăte de clopot ce se-ngână-n salbă.

 

Privirea să-i plece în căutare de cer,

cântecul din strană răcorească-i arşiţa;

A ruginit în refrene şi-n cântece ce pier

pe drumuri de munte legate cu nojiţa.

 

Ca zarea să-i fie într-un larg deschisă

şi-n tremurul mamei cu umede gene;

Moartea să-i fie de rouă cuprinsă,

pacea din grădină cu el s-o însemne.

 

Cu mult mai uşoară ca roua de flori,

ca sufletul ce sticleşte în lacrima veciei;

Uşoară ca vălul miresei când te însori,

ori genunchii zdreliţi din jocul prunciei.

 

Uşoară i-a fost moartea ca vreascul ce se rupe,

în adieri ce-nserează vânturi uşoare;

Cumpăna fântânii geme ca pustiul să-l surpe,

din el va înflori trifoiul pe răzoare.

 

 

 

 

 

                                             Nopţile tăcerii

 

 

Zodia să-mi urzească o nouă creştere

căci timpul se-nnoieşte cu sărbătorile din an;

Iubirea să-mi devină cale de cunoaştere,

s-o beau dintr-o fântână ca dragoste să am.

 

Să ies încet ca pupa din crisalidă

şi să zbor cu fluturi de lumină;

Cu zarea întoarsă în dorinţa de oglindă

pe culme cu norul ca ploaia să vină.

 

Cum se îngroaşă bulgărul în răstogolire,

ori tremurul de vânt al frunzei de mesteacăn;

Simfonia aceasta să-mi fie iubire,

logodnă cu zarea, cu ea să mă asemăn.

 

Orizontul gândului să crească în miri,

viitorul să le fie o zare albastră;

Cu valuri să scalde oceanu-n fericiri

şi-n cântec colorat de pasăre măiastră.

 

În secol am intrat cu ploaia pe faţă,

zodiile m-au lăsat fără decor;

În ochi mi s-a oprit o nouă dimineaţă,

cu o lumină lină strânsă-n pridvor.

 

Frică nu-mi mai este de steaua polară,

că o să vină-n ogradă ca o străină;

Pe drumul acesta mă voi întoarce iar,

orizonturi albastre să trec peste grădină.

 

Să-muguresc ca toiagul lui Aaron,

poezia să-mi fie sfântă pecete;

Nopţile tăcerii să le torc în somn,

durerea de pe cruce în zări să mă aştepte.

 

 

 

 

Să fiu binevenit

 

 

 

Hrăni-mi-oi sufletul cu păstorească evlavie,

de pătimire privirea curge-n blestem;

Flacără nemistuită în arderi de făclie,

cu muzică psaltică să vă îndemn.

 

Iarnă voi fi cu tine peste vremuri,

îndoliate mâini foşnesc frunzişul uscat;

Ninsori topite pe creastă de măguri

şi coajă zbârcită ce-n brumă s-a culcat.

 

În insomnii nătânge gândul n-are margini,

dincolo de stele să îmi stăie simţul;

Pe dealul dosit cu umbre să te-nspiri,

gândul fugarnic să-mi croşeteze visul.

 

Lemnul jăruit pe vreme de nea,

încălzească sufletul cu alte copilării;

Pe norul văiug în care vom sta

cu vise albastre în zări mă vei privi.

 

Zăpezile-mi cuibărite în hainele groase,

strânse din răzvor în suluri de nea;

Norii să se adape din corzile lemnoase,

cu gândul curat pe coastă vom sta.

 

Sprânceana răsăritului s-o tragem peste ochi,

reliefuri de lemn să-mi aşeze rostru;

Privirea toamnei cu sânii în deochi

să fiu binevenit în mijlocul vostru.

 

Să înveselesc rima şi versul,

semn că lumea nu se poate pierde;

Să nu se învechească în litere mersul,

Spre culme cum molidul în ceruri este verde.

 

 

 

 

 

 

 

 

Mă urmăreşte nostalgia

 

                                                                   Anetei, această zare ninsă peste suflet

 

 

 

 

Să-mi răsădeşti o floare galbenă de câmp,

cuşma dealului să-mi acopere fruntea;

Să-mi caut limanul tinereţii-n vânt,

gândul se-nfioară când voi trece puntea.

 

Vegheată-i ţărâna de umbrele bunilor

să forăm în noi să ne găsim nostalgia;

Trezi-vom dimineaţa cu roua prunilor

să croşetăm cu raze proaspete pruncia.

 

Să ne dezmierde norul cu-a ploilor memorie,

neputinţă să strângem din ochii anonimi;

Trecutul să mi-l cântărească ploaia cu istorie,

cu florile bătute în ramuri de mălin.

 

Blestemul vântului de unde mă loveşte,

icoana bunicii în gând se-nnobilează;

Dă-mi puterea să rabd atunci când creşte

seceta di măguri cu norii însetează.

 

Mereu să mă ţină, cu nostalgii mă cânte,

risipească-mi zădărnicia ca valul pe ape;

Pe drumul de costişă desagii mă încânte,

cu poemele răscrucii soarta să m-adape.

 

Voi zace lângă oase spălate de ploi

şi-n vântul arţăgos ce-mi înfrigurează trupul;

Văzduhul va creşte zarea dintre noi,

clipa sfântă îşi va începe lucrul.

 

Mă urmăreşte nostalgia cu ochi de cerşetor,

cu ea să mă topesc şi să mă asemăn;

Logodnă cu zarea în gânduri de pridvor,

simţire ancestrală în sufletul de geamăn.