SATUL ROMÂNESC TRADIŢIONAL

Cultura populară românească s-a format odată cu poporul din care facem parte, ca o cultură carpato-danubiano-pontică, în care s-au topit, într-o sinteză originală, elementele de tradiţie preistorică, cu cele de origine dacică, romană şi bizantină. Privită în ansamblul ei, pe lângă vechimea de necontestat, prezintă încă două caracterisici fundamentale, continuitatea şi unitatea în timp şi în spaţiu. Categoria socială care a creat această vastă cultură a fost ţărănimea.

În epoca medievală satele cuprindeau marea majoritate a populaţiei, peste 90%, locuitorii acestora jucând rolul hotărâtor în viaţa Ţărilor Române, sub aspect economic şi militar. În afara relaţiilor clasice, sublinim existenţa obştei, ca formă specială de organizare a ţărănimii libere dar şi a celei aservite. De origine daco-romană, obştea sătească, o modalitate de organizare a ţărănimii, s-a menţinut în anumite forme până în secolul XX. Obştea românească a păstrat multă vreme anumite trăsături caracteristice, proprietatea individuală asupra casei, curţii şi grădinii, proprietatea comună, devălmaşă, asupra pământului arabil şi asupra păşunii, pădurii, izlazurilor, iazurilor şi apelor curgătoare care erau folosite în comun. Drept urmare satul a rămas colectiv de plata obligaţilor faţă de stat până în pragul epocii moderne.

Structura de bază în cadrul comunităţii săteşti era neamul, care cuprindea familia, părinţi, copii, pe toţi cei înrudiţi prin consanquinitate, prin afinitate şi prin năşie.Neamul se manifesta în comunităţile rurale pe plan economic şi prin dreptul de a exploata în comun partea ce li se cuvenea din pădurea şi păşunea colectivă, prin asociaţii de fântâni mari, locuri proprii în Biserici şi printr-o serie de acte de întrajutorare, clăci de secerat, de cosit, de construit case. Neamul îşi păstra coeziunea nu numai în realitatea vie, ci şi după moarte, coeziune evidentă pe plan ritual printr-o serie de acte ce ţineau de complexul ceremoniilor funerare şi post funerare.

Comunităţile etnologice româneşti nu erau asociaţii egalitare de neamuri. Ele au dezvoltat pe parcursul Evului Mediu un sistem ierarhic propriu, bazat pe originea familiei şi pe titluri date de către domnitorii români pentru fapte de arme. Cu puţine excepţii, căsătoriile erau de tip patriarhal, bărbatul îşi aducea soţia în casa construită pe pământul moşului din care cobora genealogic.

Din cele mai vechi timpuri oamenii au transformat peisajul natural într-un peisaj umanizat, dominat, în cazul poporului român, de sat, element de permanenţă, de adăpost, de locuire neântreruptă. Aşezările au apărut în timp şi au devenit stabile odată cu sedentarizarea ocupaţiilor, în neolitic, formând cadrul de desfăşurare a vieţii economice şi sociale. Ca organizare, întâlnim cătunul, termen dacic, un sat mic cu până la 100 de gospodării, satul, de la latinescul fossatum, aşezare rurală mai mare de 100 de gospodări şi crângul, termen de origine slavă, ce desemnează, în zona Munţilor Apuseni, o grupare de 2-5 gospodării.

În structura lui, un sat românesc cuprindea vatra satului, suprafaţa atribuită construcţiilor din sat, şi hotarul sau moşia satului, care desemnează zona de activitate economică a acestuia. Vatra satului este formată din gospodării, construcţii comunitare, Biserici de pildă, fântâni, cimitire, iar moşia satului cuprindea terenurile valorificate prin ocupaţii, adică ţarini şi ogoare, fâneţele, păşunile, pădurile. Punctul culminant al ritualului de întemeiere era baterea parului, practică prin care aşezarea se orienta în micro şi macrocosmos, pornind de la un punct de iradiere. Apoi urma fixarea mărimii şi formei vetrei satului prin trasarea brazdelor de plug rituale, înconjurarea terenului cu diferite animale, plantarea arborilor.

Cea mai veche locuinţă este de tip semi-îngropat, bordeiul, având o răspândire limitată în secolul 18-20, în zona de silvo-stepă a Olteniei şi Munteniei. Nu reprezintă o formă primitivă de locuire, ci una de adaptare. Gospodăria ţărănească este unitate de producţie şi formă de cultură, aflată atât în vatra satului, gospodăria permanentă, cât şi în unele zone periferice, gospoăria sezonieră. Locuinţa era cadrul de desfăşurare a vieţii de familie, ea îndeplinind funcţii complexe, loc de adăpostire, odihnă, petrecere a familiei, de desfăşurare a unor munci casnice şi transmitere a experienţei de viaţă a vârstnicilor, de derulare a unor obiceiuri şi ceremonialuri, de păstrare a unor obiecte şi provizii. Centrul artei populare plastice este casa, podoaba ei de lemn sculptat, de scoarţe, icoane, cusături atârnate pe perete. Locuinţa caracteristică ţăranului român, existentă în majoritatea zonelor ţării, a fost şi a rămas casa. Acestea erau de mai multe feluri, cea mai des întâlnită este cea monocelulară, cu o singură încăpere. Mateialele de construcţie era lemnul, în cele mai multe zone ale ţării, dar şi lutul şi piatra.

Ţăranii noştrii sunt cei mai abili arhitecţi, la ei tradiţia locuinţei individuale este ancestrală, iar tehnica lor de construcţie a parcurs toate etapele de experienţă, din mateiale, deseori nu prea durabile şi uşoare, ţăranul înalţă totuşi un tip unitar de casă cu mii de variante, care n-au monotonie şi improvizaţie. Ţăranul nostru are un simţ aparte al spaţiului şi îşi aranjează casa după trebuinţele sale materiale şi spirituale. Modul de viaţă arhaic nu trebuie idealizat, astăzi este greu să te mai lipseşti de confortul pe care ţi-l aduce modernismul, vrem însă să vedem case frumos proporţionate, cochete, integrate în peisaj, care aduc ceva din memoria strămoşilor.