„Scriitorul trebuie să educe gustul public”

- Cât din viaţa omului este literatura?

-Întrebarea dvs. este extrem de dificilă. Nu se poate exclude literatura din viaţa omului. În acelaşi timp, însă, ar fi o greşeală majoră să considerăm că literatura este o componentă definitorie a vieţii unui om. Sunt, îndeosebi în mediul rural, la noi, dar şi pe alte meridiane, destui oameni care, datorită condiţiilor în care sunt obligaţi să trăiască, nu au acces la carte, în general – poate cu excepţia Bibliei -, şi cu atât mai puţin la literatură. Şi totuşi aceşti oameni trăiesc. Pentru că, chiar dacă vă şochează o astfel de afirmaţie, viaţa există şi fără literatură. Mai mult, viaţa bate literatura. Literatura nu este totul în viaţa unui om. Evident că lucrurile se schimbă radical atunci când avem în vedere pe orăşeni. (Deşi, şi în acest caqz, ar fi o exagerare să afirmăm că toţi orăşenii se dau în vânt după literatură!). Literatura este o componentă a unei existenţe îndestulătoare şi civilizate. Dar ea este departe de a reprezenta totul pentru om, inclusiv pentru omul modern. Cunosc destul de multe cazuri, inclusiv din rândul intelectualilor şi, fapt foarte grav, în opinia mea, al profesorilor în care se preferă citirii unei cărţi ziarele şi emisiunile de televiziune. Or acest gen de presă nu este foarte favorabil literaturii, cu câteva excepţii. Înainte de 1989, în România era o foame formidabilă de literatură. Orice carte bună avea tiraje de sute de mii de exemplare, greu de imaginat în prezent. Cartea bună, la fel ca o rudă de salam sau un calup de brânză, se procurau cu greutate, de sub tejghea. Librarii erau, pe atunci, oameni importanţi, curtaţi, mituiţi etc. Azi, lucrurile stau altfel. Sunt mult mai multe cărţi bune publicate, iar interesul faţă de ele nu este nici pe de parte similar cu ceea ce se întâmpla cândva. De vină nu sunt doar preţurile, adesea prohibitive, ale cărţilor. Omul începutului de mileniu III citeşte mult mai puţină literatură şi cumpără extrem de puţine cărţi de literatură. Se preferă cărţile de specialitate, dar şi – fapt uimitor – cărţi de proastă calitate, cu un mesaj nu o dată vulgar, agresiv. Deci, revenind la întrebarea dvs., putem spune că literatura, ca şi omul, este sub vremi.

- Cât din viaţa dvs este scris?

-În viaţa mea scrisul a ocupat un loc important întotdeauna. Dovadă stau cele 78 de volume publicate, ca şi cele aproximativ 2700 de texte, diferite ca gen, tematică, dar şi ca întindere, pe care le-am publicat în presa din România, dar şi în SUA, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Coreea de Sud, Iran, Moldova, Ungaria, Croaţia, Marea Britanie, Israel, Serbia etc. Sau destul de numeroasele emisiuni de radio şi televiziune pe care le-am realizat şi difuzat pe posturile naţionale, dar şi pe cele din Cluj-Napoca, Târgu Mureş, Baia Mare, Satu Mare, Braşov. Căci şi acestea aveau nevoie de un script, deseori mult mai dificil de scris decât un simplu articol de gazetă. Apoi au fost sute de materiale politice, declaraţii, comunicate de presă, declaraţii politice şi parlamentare, proiecte de legi, amendamente etc. care mi-au luat, la rându-le, ore bune din viaţa mea. Dar scrisul nu e tot. Pentru ca să ai ce scrie, trebuie să citeşti mult, permanent, din cât mai multe domenii. Să fii permanent informat despre evenimente, manifestări, situaţii care ar putea să constituie temă sau suport ideatic în scrisul tău. Deci, nu exagerez dacă vă spun că am parcurs multe hectare de texte, de toate felurile, înainte ca scrisul meu să capete consistenţă. În prezent, de fapt în presa ultimilor ani, au apărut tot felul de semi-analfabeţi, care pun virgulă între subiect şi predicat, care n-au proprietatea cuvintelor pe care le folosesc, dar sunt de o violenţă şi o agresivitate de-a dreptul sălbatice. Aceşti popândăi ai scrisului de duzină se cred un fel de dumnezei locali şi se comportă cu o semeţie de-a dreptul ridicolă. Din fericire, nu am suferit niciodată de o astfel de nesimţită pornire.

-Criticul este cel care îşi pune pecetea pe operă sau este doar un reper?

-Cineva spunea odată că, în realitate, criticul ar fi acel individ care-şi recunoaşte propriul eşec în calitate de artist, de creator. Nu fac greşeala de a-mi însuşi un astfel de punct de vedere, vădit tendenţios. Dar nici nu cad în altă greşeală, anume cea de a exagera rolul şi importanţa unui critic. Criticii , indiferent de obiectul criticii lor, sunt şi ei oameni. Ca să fie credibili, ei ar trebui, mai întâi, să fie nişte persoane foarte citite, cu un larg şi bogat orizont cultural. Ceea ce, trebuie să recunoaşteţi, nu se întâmplă întotdeauna. Dimpotrivă, mai ales în presa de azi, sunt atâţia amărăşteni care se dau drept critici. Se impune, de asemenea, să mai evidenţiem o realitate jenantă din spaţiile noastre mioritice. După 1989, în literatura română au apărut puzderie de „scriitori”, dar mai ales de „poeţi”, care, de fapt, sunt pur şi simplu nocivi pentru un climat literar sănătos, respectabil. În egală măsură, însă, scriitorimea română, nicicând unitară şi solidară, s-a fracturat în tot felul de grupuri sectare, cu interese adesea străine literaturii şi culturii propriu zise. Or aceste secte literare şi-au inventat proprii lor critici, specializaţi în demolarea operelor unor adversari doctrinari şi în ridicarea de ditirambi, de cele mai multe ori cu totul nemeritaţi, pentru creaţiile celor din propria gaşcă. Cu alte cuvinte, este foarte greu să accepţi că, la fiecare sfârşit de săptămână sau lună, în România a mai apărut o capodoperă literară care lasă în umbră creaţiile unor Eminescu, Blaga, Rebreanu, Sadoveanu, Arghezi, Barbu etc. De aceea este greu şi riscant, deseori, să crezi în judecăţile de valoare pe care le emit astfel de ieniceri literari şi să iei întotdeauna drept jutificate şi utile clasificările pe care ei le propun. Este foarte adevărat că un critic, indiferent de domeniu, este important. Dar el nu este un creator propriu zis. E, cel mult, când e onest cu sine, un degustător avizat al valorii literare sau artistice pe care o propune un creator. Literatura şi arta, inclusiv cele din România, pot exista fără critici. Dar criticii nu pot exista fără acestea. Rolul lui este, mai degrabă, unul didactic, practic. Ajută cititorul sau privitorul să înţeleagă anumite nuanţe dintr-o operă, iar pe autorul ei să-şi asume anumite neîmpliniri şi, dacă e posibil, să-şi perfecţioneze stilul şi uneltele de creaţie.

- Sunteţi înconjurat de artişti. Credeţi că fiecare om, in felul lui, este un artist?

-Exista, pe vremuri, o zicere, reluată şi folosită mereu, că românul s-ar fi născut poet. Mi-e greu să accept, dar şi să resping categoric ideea din întrebarea dvs. că fiecare om ar fi, într-un fel sau altul, un artist. Poate dacă includem în categoria artelor şi diversele meserii pe care unii le practică, cu pasiune şi rafinament, ajungând la performanţe deosebite.

Oamenii sunt aşa cum i-a creat Dumnezeu. Unii capabili să producă, iar alţii doar să admire opere de artă. Sunt, însă, destui aceia pentru care arta nu are absolut nici un ecou. Deşi, în viaţa, am întâlnit mulţi oameni simpli, care, datorită privaţiunilor şi lipsurilor existenţei lor, nu avuseseră posibilitatea de a se educa sau de a frecventa expoziţii de artă sau de a citi o carte, trăiau o emoţie autentică şi profundă la întâlnirea cu o pictură sau sculptură sau la ascultarea unui cântec rostit cu har şi sensibilitate.

- Cât se scrie în România, cât se citeşte şi cât e calitate?

-După 1989, în România se scrie enorm. Deşi, în opinia mea, avem de-a face mai degrabă cu o perioadă a grafomaniei excesive. Orice om cu bani, scrie. Indiferent despre ce sau cum. Se şi publică enorm. Inclusiv în unele publicaţii, care au coborât periculos de mult ştacheta calităţii şi valorii. Sunt destul de multe publicaţii, inclusiv în centre universitare cu pretenţii, în care diverse grupuscule, ca să nu le numesc de-a dreptul găşti, au confiscat publicaţii cu tradiţie şi prestigiu, în care se publică, de-a valma, tot felul de inepţii, inclusiv diverse referate de doctoranzi, cu stângăciile şi neîmplinirile specifice. Mai asistăm şi la un alt fenomen. Indivizi, inclusiv foşti colaboratori sau turnători dovediţi ai fostei Securităţi, apar, în această perioadă tulbure, cu aşa zise lucrări de sertar, în care încearcă să-şi rescrie biografia şi să-şi plângă suferinţele pe care le-ar fi trăit. Alţii publică aşa zise jurnale în care îşi atribuie merite şi fapte care, dacă ar fi şi reale, ar trebui să le confere nu doar aure de martir, ci şi poziţii incontestabile în istoria dizidenţei româneşti. Necazul lor e că mai trăiesc încă aceia care, în multe cazuri, au fost chiar victimele „dizidenţei” lor. E o perioadă extrem de tulbure, dar şi de mincinoasă, care, profitând de starea de haos din societatea românească, încearcă să impună valori şi adevăruri mincinoase, să promoveze non-valori, să impună minciuna şi falsul ca repere ale unei epoci. Azi se citeşte, însă, foarte puţin. Şi se va citi din ce în ce mai puţin. Grav, în opinia mea, este că, mai ales la tinerii de azi, a dispărut preocuparea pentru lectură, iar cartea nu mai are căutare. Ei i se preferă tot felul de surogate ale societăţii de consum. Iar aceasta se reflectă în nivelul foarte slab al culturii la tinerii şi adolescenţii de azi. La fel de puţin se citeşte şi în mediul universitar. Se preferă textele preluate de-a gata de pe internet. Iar cadrele didactice, ameninţate de risxcul de-a rămâne fără un loc de muncă, mai ales în universităţile particulare, se fac vinovate de tolerarea imposturii şi inculturii, scoţând, pe bandă rulantă, rebuturi umane pe post de absolvenţi universitari. Există, din fericire, şi unele excepţii. Dar, în general, 80-85% din absolvenţi nu pot face dovada că au citit mai mult de, cel mult, 3-4 cărţi într-un an an universitar. În privinţa calităţii scrisului, nu am căderea de a mă pronunţa în general. Pot, însă, constata că piaţa cărţii este inundată de mii de zeci şi sute de volume care sunt inutile şi chiar nocive la lectură. Din păcate sunt încă destul de multe editurile care publică orice, indiferent de calitate, valoare, importanţa mesajului. De aceea, prin coperţi ademenitoare, omul de rând este păcălit şi determinat să-şi cheltuie banii pe tot felul de maculaturi, cu pretenţia de a se numi cărţi.

- Câteva date despre preocupările dvs de promovare a culturii.

-Nu vreau să îmi asum merite în acest domeniu. Am lucrat circa 8 ani, ca readactor şi realizator de emisiuni de cultură şi religioase, la Studioul de radioteleviziune Cluj-Napoca, având numeroase prezenţe şi pe posturile naţionale. Pot spune, de asemenea, că am înfiinţat primul post privat de televiziune din Cluj-Napoca. Am transformat o publicaţie a Primăriei Cluj-Napoca, Curierul, într-un săptămânal care rivaliza cu revistele de cultură. În el au debutat o serie de scriitori, au publicat universitari şi academicieni, pe lângă nume cunoscute din presa scrisă clujeană. În 1998, am înfiinţat revista lunară Cetatea culturală, revistă de literatură, cultură şi artă.

Am iniţiat, împreună cu diverse instituţii de cultură, o serie de spectacole şi concerte diverse, precum şi simpozioane ştiinţifice pe teme de istorie şi istorie literară, am publicat culegeri de comunicări ale unor importante personalităţi de nivel naţional.

Ca parlamentar, am sprijinit permanent şi necondiţionat instituţiile de cultură şi spectacol, ori de câte ori m-au solicitat, pentru organizarea de activităţi specifice, în ţară şi străinătate.

Am tradus din limbi străine diferite numeroase lucrări literare, îmbogăţind oferta de lectură a tinerei generaţii cu opere literare de prestigiu. De asemenea, am tradus în engleză şi am sprijinit apariţia în coreeană, a unei antologii a poeziei româneşti a ultimilor 35-40 de ani.

Prin contactele personale cu scriitori şi diplomaţi străini, ajut la mai buna cunoaştere peste hotare a tot ce are mai valoros cultura şi literatura poporului meu. În prezent, ca manager (director general) al Casei de cultură a municipiului Cluj-Napoca, iniţiez, împreună cu colectivul instituţiei şi colaboratori de ales prestigiu, activităţi zilnice de promovare a valorilor cultural-spirituale transilvane şi naţionale.

-Conduceţi una dintre cele mai cunoscute publicaţii de cultură din Transilvania. Cum este ea receptată?

-Revista „Cetatea culturală”, căci la ea vă referiţi, este cunoscută şi apreciată nu doar peste hotare. Datorită colaboratorilor pe care îi are în aproape 40 de ţări ale lumii, ea este, în prezent, una din vocile distincte prin care cultura, arta şi literatura română participă la dialogul, atât de necesar, cu lumea. Ea este cunoscută şi apreciată şi în ţară. În fiecare număr, avem mulţi colaboratori de pe întreg spaţiul românesc. Noi publicăm orice text valoros, indiferent de cel care îi este autor. În jurul revistei noastre nu s-a creat nici un fel de gaşcă zgomotoasă, exclusivistă, demolatoare. Nici nu încurajăm existenţa vreunei astfel de grupări. În cazul nostru nu funcţionează nici criteriul politic, pentru că am evitat şi refuzăm conştient orice obedienţă politică. Cu alte cuvinte, nu facem jocul nimănui. Aşa cum am procedat de la primul număr al acestei publicaţii. Noi slujim o idee – cultura şi interesul naţional – şi nu situaţii conjuncturale. Păstrându-ne verticalitatea şi refuzând orice aliniere politică, ne-am câştigat, credem noi, şi respectul colaboratorilor şi cititorilor noştri.

- Ce ar fi viaţa fără literatură?

-Greu de spus. Ar fi, în orice caz, mult mai monotonă, mai săracă, mai anostă. Literatura a fost prezentă, în măsuri diferite, în toate epocile, chiar şi înainte de creştinism. Dar, în opinia mea, după Evul Mediu, ea a devenit aproape un drog. Căci nu se poate concepe civilizaţie şi cultură fără literatură. Mai mult literatura este, cu formele şi limitele ei specifice, şi o oglindă a vieţii în diverse momente ale istoriei. Pentru omul modern, cred, este de neconceput viaţa fără literatură. Deşi, aşa cum spuneam, azi, la început de mileniu III, se citeşte mult mai puţin, se asistă rar la un spectacol de teatru, de operă sau operetă, se vizitează sporadic, nesistematic, expoziţiile şi muzeele de artă. Mi se va spune, pe bună dreptate, că, odată cu trecerea timpului se schimbă şi gusturile şi priorităţile culturale ale omului modern. E foarte adevărat. Atâta doar că se poate destul de des observa că locul valorilor autentice este luat de valorile maneliste, vulgare şi trivializante, iar literatura bună, muzica sau arta de calitate sunt marginalizate de opere ce aparţin subculturii şi non-culturii. Iar de asta se fac din plin vinovate presa, radioul şi televiziunea, care, de dragul şi sub obsesia ratingului, sacrifică, iresponsabil, exigenţa şi valoarea.

-Ce proiecte aveţi în plan jurnalistic? Este o modă ca scriitorul să fie şi jurnalist?

-Eu mă consider, într-un fel, ziarist. Chiar dacă, de ani buni, nu mai sunt angajatul efectiv al vreunei redacţii din presa scrisă sau audio-vizuală. Cum spuneam, am publicat, încă din anii de liceu şi până în prezent, sute de texte jurnalistice, căutând permanent să asigur o calitate mereu sporită scrisului meu. Ca ziarist, am reuşit, în mare măsură, sper, să fiu echidistant şi obiectiv. Am fost şi sunt duuşmanul senzaţionalului ieftin, dar şi al scrisului de dragul scrisului. Mă lupt ca fiecare text jurnalistic pe care îl scriu să aibă un mesaj clar, coerent, să abordeze un subiect care să fie util cunoaşterii cititorilor. Nu în ultimul rând, îmi asum răspunderea faţă de ceea ce scriu, fiind duşmanul declarat al împroşcării cu noroi a vreunui adversar. În plus, îmi repugnă scrisul la comandă sau care să slujească vreunei cauze care îmi este străină sau în care nu cred. La români, sunt extrem de frecvente cazurile în care scriitorul sau poetul este şi ziarist. Exemplele sunt multe şi grăitoare: Eminescu, Slavici, Rebreanu, Agârbiceanu, Coşbuc, Sadoveanu, Arghezi, Blaga, ca să mă refer la clasici. Dar sunt numeroşi şi scriitorii importanţi de azi care, datorită vitregiei vremurilor, sunt nevoiţi să fie şi ziarişti. Evident, că nu toţi reuşesc să fie la fel de valoroşi în tot ceea ce scriu. Pe unii, scrisul jurnalistic i-a transformat în respectaţi şi preţuiţi lideri de opinie, iar altora le-au asigurat chiar şi importante demnităţi ministeriale sau în viaţa politică. În multe cazuri studierea activităţii jurnalistice este esenţială pentru cunoaşterea şi înţelegerea doctrinei literare, a conceptelor filozofice şi chiar estetice care le caracterizează opera.

-Care e destinul scriitorului într-o ţară în criză?

-Actuala criză, la care vă referiţi, nu este o noutate pentru scriitorul român. De totdeauna, pentru scriitor, la noi, a existat o nesfârşită criză. Nu pentru că el, scriitorul, este, prin definiţie, un neadaptat. Ci pentru că, niciodată, în România, nu s-au găsit suficienţi bani pentru a susţine literatura, arta, cultura, proiectele de acest gen. În ciuda, acestui neajuns, însă, în România s-a scris mereu literatură bună. De cele mai multe ori de scriitori cu o condiţie materială precară sau cu un statut social de neinvidiat. Scriitori români de azi trebuie să se adapteze la vremurile noi. Ei trebuie să conştientizeze şi să accepte că între el şi societate există un alt tip de relaţii. Că a dispărut, de vreo 20 de ani statul tătuc, care îţi impune cenzura sa politică, dar, în schimb, nu te lasă să mori de foame, preluând şi sarcina finanţării revistelor şi cărţilor, ca şi vânzarea lor. Trăim într-o altă realitate. Realitatea economiei de piaţă. În acest context, scriitorul devine un ins care îşi oferă marfa – respectiv opera sa – spre a fi vândută pe această piaţă de tip concurenţial. Scriitorul şi-a câştigat – deşi şi acest lucru este oarecum relativ – libertatea cugetului, dar trebuie să accepte condiţiile impuse de cenzura economică. El este obligat, ca să supravieţuiască, să înţeleagă acest set de reguli noi, extrem de dure, insensibile şi să acţioneze potrivit lor. Când vorbim de criză, trebuie să înţelegem că ea nici nu va ocoli pe scriitori, nici nu-l va avea doar pe el în obiectiv. Ca ofertant de marfă, ca agent, deci, al economiei de piaţă, el va trebui să caute acele măsuri care să reducă şocul şi efectul pe care le are de suferit. Este, însă, de specificat un lucru. Dacă scriitorul acceptă regulile economiei de piaţă, asta nu înseamnă că el este obligat să facă jocul gusturilor mediocre ce domină la un moment dat piaţa. Dacă face rabat de calitate, valoric, el riscă, în final, să-şi piardă esenţa de creator, de artist, să-şi demonetizeze propriul scris. De aceea el trebuie să educe gustul public, nu să facă compromisuri doar de deragul succesului comercial.

-Vă mulţumesc pentru confesiune şi vă doresc mult succes în continuare atât în calitate de manager, cât, mai ales, de scriitor.