Menuţ Maximinian: Elitele şi izgonirea din Piaţa Cetăţii

„Arta scrisului înseamnă arta de a decoperi ceea ce crezi" - Gustave Flaubert.

            Care mai este rolul scriitorului în lumea de azi invadată de fel şi fel de influenceri care aduc milioane de vizualizări pe youtube ? Vloggeri, bloggeri, personaje care deţin reţeta succesului pe Instagram şi Facebook sunt urmate de milioane de fani. Şi ei lucrează cu cuvântul, fie scris sau vorbit. Ce importanţă are dacă sunt agramaţi sau pocesc limba română? Nu-i pasă nimănui atâta timp cât “şochează” prin ceea ce fac, spre exaltarea maselor. A fi scriitor nu mai înseamnă pentru “marele” public un lucru deosebit. Din contră, de multe ori cei care află că eşti scriitor zâmbesc cu colţul gurii, deşi acum rânjetele lor nu se văd de sub măşti.
            Într-o lume a internetului nu mai avem nevoie de oameni care să consemneze, precum făceau cronicarii în trecut, momentele istoriei. Ce contează că vedem prin mijloacele media fel şi fel de personaje care vorbesc despre popor, despre tragediile prin care trece lumea şi despre soluţiile magice, fără a avea un discurs coerent. Cu cât faci mai mult zgomot cu atât eşti mai urmărit ! Poporul nu mai stă azi să-ţi analizeze greşelile gramaticale, el este în mare parte precum conducătorii. De aceea, votăm cum votăm, de aceea ascultăm muzică deşănţată, de aceea suntem pe ultimul loc în Europa la cumpărarea de cărţi.

    Cine mai are vreme azi de citit, de ce să ne mai batem capul să descoperim în cărţile scriitorilor contemporani lumea şi personajele ei, când ea ni se oferă pe tavă la tot pasul, aşa cum dorim noi ? Dacă vrem scandaluri, televiziunile ne aduc în faţă personaje dubioase de pe urma cărora fac rating. Ce importanţă mai are educaţia? La urma urmei, canalele media particulare oferă poporului ceea ce vrea, adică circ, pe care-l degustăm zi de zi, ca pe un vin bun, neştiind de fapt că e din cel mai prost soi, din via cea mai rea. Cui îi mai pasă, pus la masa cea mare a zilei că nu e un vin nobil, ci un spumant de proastă calitate, de care e mai mult zgomotul dopului şi a spumelor ce curg în pahare ? Să fim în rând cu lumea, să nu ne râdă, chiar dacă lumea nu urcă în idealuri, ci coboară în prostie.

            Vor veni vremuri mai bune pentru cultură şi că scriitorul îşi va relua locul de altădată în cetate? Puţine şanse în zilele de azi când, dacă a fost de tăiat din bugetul total,  prima la care s-au gândit de fiecare dată conducătorii noştri a fost Cultura. Reviste respectabile, în care au debutat nume importante de-a lungul timpului, au fost restructurate dintr-un pix, scriitorii fiind nevoiţi să se descurce fiecare pe cont propriu.

Ceea ce nu au înţeles liderii noştri este că literatura este singura speranţă în educarea unui popor, prin îmbogăţirea culturii generale. Dacă într-o zi ar dispărea toate cărţile  ce ne-am face? Probabil, unii, în nepăsarea lor, nu ar conştientiza drama şi şi-ar vedea mai departe de drum în lumea lor fără cap. Cărţile importante, începând cu Biblia şi continuând cu tratatele de istorie sunt cele care au conservat peste timp istoria noastră. Fără ele nu am ştii de unde venim şi încotro ne îndreptăm, fără ele nu am avea discurs şi nu am reuşi să ducem mai departe misiunea omenirii pe pământ. Ce s-ar fi întâmplat dacă toate descoperirile lumii nu ar fi fost inserate în cărţi, formulele ar fi dispărut, iar noi ne-am fi întors mereu la începuturi ? Să căutăm din nou soluţii, să dureze secole până la noi descoperiri. Dar geniile nu se nasc zilnic, aşa că am fi rătăcit într-un continuu neant. Nu fiecare generaţie are un  Johann Goethe, considerat cel mai deştept om din istorie, cu un IQ între 210-225. Ce ne-am face fără teoria evoluţiei, fără opera ,,Faust'' ? Creatorul teoriei relativităţii - Albert Einstein,  Leonardo da Vinci, pictorul renascentist, arhitect, muzician, matematician, Issac Nwton cu teoria gravitaţiei,  James Maxwell cu teoria radiaţiilor electromagnetice, Rudolf Clausius- primul care a sugerat că moleculele sunt realizate din atomi, Nicolaus Copernicus - a creat un nou model al Universului poziţionând Soarele în centrul acestuia sunt alte exemple fără de care lumea nu ar fi fost în stadiul actual al dezvoltării.  Şi lista poate cu geniile lumii a căror descoperiri au rămas prin cărţi. Ce ne-am face fără muzicile lumii, aşezate pe note de iluştrii înaintaşi ?

 Cine descoperă frumuseţea cărţilor poate trăi fericit în mijlocul acestora. Într-un interviu în „Dilema veche”, Mihail Vakulovski vorbeşte despre  profesia de librar, scriitorul fiind optimist şi declarând că „lumea are mare nevoie de literatură şi aşa va fi mereu pe planeta asta, atâta vreme cât vor fi oameni”.  Mereu mi-am dorit şi eu să trăiesc printre cărţi, fie într-o librărie sau o bibliotecă sau, de ce nu, să lucrez la un chioşc de ziare şi să am aproape toate revistele literare. Ca jurnalist, am descoperit, prin evenimentele literare la care am participat lumea scriitorilor, iar mai apoi, încet, m-am integrat în aceasta. Am cunoscut breasla scriitorilor, cu bucuriile şi dezamăgirile ei în lupta continuă pentru apropierea publicului de carte. Şi cărţile au început să vină spre mine, ca journalist cultural primind în cei 20 de ani mii de volume, diferite şi inegale valoric.

Spune, într-un editorial în „România Literară”, Irina Petraş: „Cultura a redevenit marginală şi, mai grav, facultativă”. Aşa este, mai ales în această perioadă în care pandemia a afectat toate segmentele, cultura şi educaţia au fost primele puse la zid. Copiii au parcurs o perioadă nefericită, şcoala online fiind o soluţie provizorie, însă devastatoare. Ce nu au învăţat şi nu au citit unii până acum, fiţi siguri că nu au făcut-o în perioada aceasta stând în faţa unui calculator, salutându-şi pe un ecran profesorul care, la rândul lui, a fost sfătuit să nu lase corigenţi pentru că este greu cu susţinerea restanţelor în pandemie. Să nu ne obişnuim că primim educaţie doar prin intermediul calculatorului, că putem avea public doar prin lansări online şi că like-urile şi vizualizările vor putea înlocui structurile culturale, aprecierile specialiştilor.
    Scriitorii cetăţii ar trebui respectaţi şi promovaţi dacă vrem ca tinerii să-şi cunoască cultura. Putem, în mijlocul localităţilor, să realizăm o galerie a scriitorilor cu câte un fragment din opera acestora, fapt care s-a întâmplat la Bistriţa. Şi tot în oraşul nostru avem bibliotecile stradale, un fel de dulapuri moderne în cele mai importante pieţe în care bistriţenii pun cărţi pe care le-au citit şi, la rândul lor, împrumută alte cărţi.

Scriitorul are menirea de a-şi duce mai departe proiectele editoriale, chiar dacă, poate, în momentul de faţă, vremurile nu sunt tocmai prielnice. Însă, peste timp, scrisul va rămâne, iar generaţiile viitoare vor putea alege din multitudinea de scrieri ceea ce doresc să cunoască despre timpurile trecute. Cărţile generaţiei mele stau cuminţi, au răbdare cu timpul.

”Cuvintele sunt cel mai puternic medicament ( sau drog) al umanităţii” spune Rudyard Kipling. Dacă într-o zi, platformele online  se vor scurtcircuita, tot cartea este cea care va consemna evenimentele.

Într-un interviu Mircea Cărtărescu declară: „Fiecare scriitor scrie ca să fie iubit”. Într-adevăr, succesul îl bucură pe scriitor, îi dă încredere. Depinde însă de ce succes vorbim, de unul la publicul larg care ascultă muzici îndoielnice şi citeşte literatură de consum sau de unul la cititorii avizaţi şi critica literară, care te aşază în structurile literaturii contemporane. De altfel, declară Mircea Cărtărescu: „Literatura de calitate e azi pe cale de extincţie, ca tot ce e de calitate”, iar „succesul este relativ şi alunecos”. Nu lumea te face scriitor, deşi trăieşti în ea şi eşti şi tu dependent de un serviciu şi de administraţia vremurilor în care trăieşti. Scriitor te face talantul dat de Cel de Sus, căruia trebuie să-i adaugi multă muncă. Spunea Picasso „Inspiraţia vine, dar trebuie să te găsească muncind”. Pe aceeaşi idee Eugen Ionescu afirmă: „un scriitor nu îşi ia niciodată vacanţă. Viaţa înseamnă pentru el fie să scrie, fie să se gândească la ce va scrie”.

Mai întâi trebuie să cunoşti bine literatura, de la scriitorii clasici până la cei contemporani, iar mai apoi să-ţi structurezi propriul proiect prin care să rămâi în memoria literaturii. Am fost surprins când, la Serile de poezie de la Bistriţa, trei tineri liceeni, pe care nu-i cunoşteam de la cenacluri, nici din revistele literare, au debutat fiecare cu propriul volum. La lansare mi-au mărturisit că nu cunosc scriitorii contemporani, că nu i-au citit, că nu-i interesează lumea literară din jurul lor şi că ei scriu doar ceea ce simt. M-a nedumerit acest fapt, însă “discursul” lor s-a regăsit în cărţi, iar debutul a rămas unul anonim pentru că nu am mai auzit de atunci de ei. Păcat de editura care i-a publicat, dar azi oricine poate să-şi scoată o carte, fie în libertate, fie dincolo de gratii, fiind şi asta o modă ca “personajele” zilei să plătească câte un scrib pentru ca mai apoi să-şi aşeze numele pe o carte pentru a-şi dobândi mai repede libertatea. S-a denaturat şi noţiunea aceasta de literatură scrisă în puşcărie. Dacă în trecut mari personalităţi îşi conturau durerea în pagini ţinute minte până la eliberare, azi nulităţile şi-au recâştigat libertatea prin cărţi cumpărate.

Nu există o reţetă prin care să ai asigurată nemurirea ca scriitor, deşi Tudor Arghezi subliniază: „dacă vrei să te faci romancier, deschide miezul şi scoate din călimară Universul”. Lucru aproape imposibil, am zice. Scrisul nu este o formulă matematică, nu presupune imitare ci propriile gânduri trecute prin filtrul sufletului tău. „Nu e mare lucru să ştii, cel mai greu este să îţi imaginezi” declară Anatole France. Scriitorul adevărat nu scrie la comanda mai marilor zilei deşi, poate, acest lucru i-ar oferi un confort şi cărţi bine vândute. Însă compromisul ar fi prea mare şi nu i-ar asigura neapărat un loc în literatura română. Au dispărut atâtea nume de condeieri care au slujit puterea în diverse etape ale acesteia.  Poţi să ai succesul imediat, iar mai apoi să fii uitat, sau lumea în care trăieşti să te ignore, iar mai apoi să fii descoperit, după ani în care praful s-a aşezat peste scrisul tău.

Într-adevăr, la prima vedere există, ca în orice domeniu, o inflaţie de “scriitori”, însă, după cum se spune în credinţa noastră, “mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi” (Matei 22:14). Estimările spun că sunt aproximativ 200.000 de scriitori înregistraţi la nivel mondial. Dacă îi raportăm la cei şapte miliarde de locuitori ai planetei, putem afirma că scriitorii sunt destul de puţini. Se pare că, deşi spunem că noi avem cei mai mulţi scriitori, tot românul născându-se poet, cei mai mulţi scriitori îi are Islanda care, la cei 300.000 de cetăţeni, are cele mai multe cărţi publicate, dar şi citite pe cap de locuitor decât orice altă ţară a lumii. Statisticile spun că unul din zece islandezi va publica cel puţin o carte.  "Scriitorii sunt respectaţi aici. Trăiesc bine, unii chiar primesc salariu", declară pentru BBC Agla Magnusdottir, şefa Centrului Islandic de Literatură, care are printre atribuţii oferirea asistenţei financiare pentru scriitori, precum şi ajutarea acestora asupra traducerilor.  E clar, nouă ne lipsesc impresario literari care să se lupte pentru promovarea noastră. Să apărem şi noi la tv între două reclame cu noutăţile editoriale. "Suntem o naţiune de povestitori. Când era întuneric şi frig nu aveam altceva ce să facem ... Graţie poeziilor şi nuvelelor medievale am fost mereu înconjuraţi de poveşti. După independenţa de Danemarca, literatura ne-a ajutat să ne definim identitatea" spune romancierul Solvi Bjorn Sigurdsson. Oare noi, românii, ce am trecut prin atâtea cotituri în istorie, cum vrem să ne definim identitatea ?

            Că mai marii zilei nu vor scriitorii aproape, e clar. În acest sens, merită a fi citit volumul „Scriitorul şi puterea” a lui Gheorghe Crăciun, apărut la Editura Cartea Românească, în care concluzia este că „puterea nu iubeşte scriitorii”, motivele fiind mai multe, în primul rând că „ puterea n-are scrupule în exercitarea atribuţiilor sale şi de aceea ea se fereşte, pe cât poate, să lase urme, mai ales urme scrise… Nu numai că scriitorul mărturiseşte, nu numai că el trăieşte în numele adevărului, dar el reprezintă şi o potenţială conştiinţă critică a oricărui sistem politic. El ştie să arate cu degetul minciuna, impostura, infamia, falsitatea, abuzul, prostia, nedreptatea, crima, eroarea, aberaţia”. Scriitorul trăieşte în numele adevărului, deconspirând „mecanismele vicioase ale funcţionării puterii” (vezi suferinţa lui Mihai Eminescu în urma articolelor sale de atitudine).

            Cu atât mai mult, în vremurile noastre, în care discursul conducătorilor este unul ştirbit, literatura e percepută ca „un perpetum factor de destabilizare”, arta scriitorului nefiind văzută cu ochi buni pentru că ar duce orice apropiere de aceasta la umbrirea politicianului. „Pentru o lume în care tot timpul e ceva de ascuns, scriitorul, ziaristul, omul care gândeşte liber sunt reale pericole. Scriitorul este prin definiţie un adept al adevărului, chiar dacă modul său specific de exprimare e ficţiunea. Şi mai există încă un avantaj al scriitorului. O sfidare pe care acesta i-o aruncă puterii fără să vrea. O sfidare insuportabilă. Prin pana scriitorului limba cunoaşte de fiecare dată o nouă viaţă. Limba scriitorului e vie, suplă, necruţătoare, aridă, imposibil de stăpînit. Ea, numai această limbă poate cuprinde şi exprima realitatea. Pe când discursul politic al puterii înseamnă stereotipie, mecanicitate, utopie ideologică, rigiditate, cuvinte de lemn. Puterea ştie prea bine că limbajul ei e un limbaj paralel realităţii şi ea n-are cum să depăşească această evidenţă, pentru că tocmai paralelismul în discuţie îi asigură ei securitatea, confortul, acea izolare de imediatul vieţii de care are atîta nevoie. Adevăratul stăpân al realităţii e scriitorul şi nu omul politic. Puterea are întotdeauna nevoie de o imagine a realităţii care să-i convină, care să o confirme. Puterea are nevoie de imagini artificiale, pe care nici măcar nu le poate produce şi oferi cu propriile-i mijloace. Scriitorul e singur şi el nu dispune decât de talentul, vocaţia şi libertatea sa. Sunt calităţi pe care scriitorul adevărat nu le poate împrumuta, negocia sau vinde. În faţa scriitorului, Puterea e handicapată. De aici toată această dramă a incompatibilităţii. În relaţia dintre scriitor şi Putere, cel care are de fapt puterea, şi asta la un nivel superior celui politic, e scriitorul”, spune Gheorghe Crăciun. Dar cu câte sacrificii şi cu câtă invidie din partea puterii, aş adăuga eu. Lucru inevitabil odată ce elitele au preferat să nu se mai amestece în jocurile mediocre ale conducătorilor.

„Centralizarea pierdută a literaturii” este titlul unei anchete din „România literară”, în cadrul căreia, Vasile Dan vorbeşte despre repercusiunile comunicării online care au dus la „castrarea... apetitului omului de azi pentru ficţiune”, ceea ce duce la repercusiuni asupra sănătăţii şi echilibrului mintal.  În era noului limbaj, în care comunicăm mai mult prin vizual, într-o lume în care 95% din vânzările de carte de pe piaţa noastră aparţin literaturii universale, ”publicul care mai citeşte transmite un semnal la care scriitorul nostru rămâne surd”, afirmă Răzvan Voncu. Dar care este acest mesaj? Să ne „adaptăm” literaturii comerciale pentru a fi pe gustul publicului ? Literatura, la fel ca orice artă, în profesionalismul ei, are un public de nişă şi, oricum ne-am suci şi ne-am învârti, doar 10% dintre români cumpără carte. Dincolo de Biblie, cartea- cărţilor, seria Harry Potter a scriitoarei britanice J.K. Rowling este cea mai bine vândută din istorie, fiind tradusă în 63 de limbi şi vândută în cel puţin 400 de milioane de exemplare. Potrivit clasamentului realizat de L’Internaute, pe locul doi în topul celor mai bine vandute cărţi din toate timpurile este „Poveste despre doua oraşe”, de Charles Dickens, care are peste 200 de milioane de exemplare vândute, podiumul fiind întregit de trilogia „Stăpânul Inelelor”, de J.R.R. Tolkien, cu 150 de milioane de exemplare şi „ Micul Prinţ”, de Antoine de Saint-Expuery, cu 130 de milioane de exemplare. Cărţi apreciate şi de cititorii de la noi. Într-o lume în care scriitorii noştri îşi scot, de multe ori, banii din buzunar pentru a publica câteva sute de exemplare, ce să mai povestim ?

Românii, în majoritatea covărşitoare preferă să-şi ocupe mintea cu modele zilei. Care sunt trecătoare şi de pe urma cărora nu rămâi cu nimic. Dar, mă repet, mai contează ?

Va veni vremea în care vom deschide ferestrele spre a vedea în mijlocul pieţei, pe o scenă, reperele. Vor mai fi acolo sau îşi vor lua trăirile şi scrisul şi se vor muta spre alte lumi?

 Menuț Maximinian (din volumul Scriitorul și lumea, Ed. Școla Ardeleană, coordonator Irina Petraș)