Septembrie. Luna Crăișorului munților, Avram Iancu

     „Eroii nu mor, cât încă trăiesc în inimile noastre.” (N. Iorga)

     Îndată ce prima lună a toamnei își începe curgerea zilelor, românii se adună la Țebea în a opta zi, cinstind  cu pietate amintirea eroului național, bărbatul a cărui viață a fost închinată exclusiv libertății și drepturilor neamului său.

        Într-o intervenție apărută în Arhivele Bistriței, fasc.2, consacrată integral „regelui munților”, Avram Iancu, prof. dr. Mircea Gelu-Buta spune că „fiecare popor are dreptatea lui, iar popoarele merg înainte cu dreptatea lor”.

        Un erou polonez nu poate fi socotit de ruși un erou al lor, fiindcă a luptat împotriva lor, după cum Napoleon, onorat superlativ de francezi, nu este cinstit în Marea Britanie, Spania, Germania sau Rusia.

        Noi nu  impunem altora eroii noștri, precum nici alții nu pot fi în Panteonul nostru. Unele adevăruri viază cu valabilități restrictive, ca și multe adevăruri de altă natură.  Normalitate este așadar, ca fiecare să cinstească pe cine dorește, conform idealurilor sale trecute sau actuale, fără a impieta asupra altora.

        După un secol și jumătate de la stingerea Crăișorului munților, „orice istorie critică -spune același autor citat-  nu poate decât să confirme voința sa neînfrântă de a face să  izbândească drepturile națiunii și dragostea nețărmurită față de poporul  din munții cei mai săraci ai Transilvaniei”. Munți care poartă aur până azi, dar cu oameni pauperi, obstrucționați în drepturile lor de oligarhiile grofilor locali, lacomi și abuzivi, din acea vreme.

        Convingerea lui Avram Iancu era că „dreptatea este la împăratul”, văzut ca unic factor potențial de împotrivire oficială în situația dată și care ar putea da românilor drepturile lor. Care altă putere din jur? Otomanii? Rușii? Niciuna, desigur. Drepturi însă, nu privilegii, egalitate cu celelalte naționalități conlocuitoare s-a cerut.

        În furtunile revoluționare ale anului 1848, „românii  se sprijineau pe convingerea că  Viena le va recunoaște naționalitatea”- spune același autor (Prof. dr. MGB). Această convingere răzbate clar din Apelul către români a Comitetului național de la Sibiu, din 20 octombrie 1848:

        „Împărăția este în primejdie; drepturile tronului sunt călcate; toată națiunea română este în primejdie; legea noastră cea sfântă este batjocorită de păgâni: la arme dară, fraților, la arme!”

        De la o vreme, Avram Iancu s-a convins pe sine și pe alții din jurul său, că „nu cu argumente filosofice îi vom convinge pe acești tirani, ci cu lancea, ca Horia”.

        Valul revoluționar care a pornit de la Pesta, înglobând unguri, români, croați, sârbi, ruteni, s-a divizat rapid din cauza pretențiilor de a îngloba Transilvania (și alte ținuturi) la Ungaria, prin hotărârea Dietei de la Cluj.

        Armata ungară a intrat în Transilvania, executând pe români „nu doar pe câmpurile de luptă, ci și în sate”(ibidem), ceea ce a dus la un ciclu vicios de răzbunări, înglobând de ambele părți circa 40.000 de victime..

        Centuriile de moți ale lui Avram Iancu au luptat  în zona Sibiului, Mureșului și alte părți din jumătatea de sud a Ardealului, dar pe măsură ce unitățile militare austriece au pierdut confruntarea cu cele maghiare, Avram Iancu și forțele sale, s-au retras în zona Munților Apuseni.

         Deși a solicitat arme de la unitățile armate austriece de la Alba Iulia, moții nu le-au primit. Apusenii au devenit sub organizarea avocatului Avram Iancu o fortăreață naturală inexpugnabilă. Organizați după modelul roman în centurii și decurii, moții conduși de Iancu și de tribunii săi, au respins toate încercările de a străpunge apărarea zonei Apusenilor, deși erau slab înarmați, mii dintre ei fiind doar lăncieri.

          Momente apoteotice de biruiță și sacrifiicii au fost în bătăliile de la Zlatna, trei bătălii la Abrud,  de două ori la Mărișel (februarie și martie, 1849) , oprirea incursiunilor  pe direcțiile Zarand, Huedin, Turda, Aiud  și cea din urmă bătălie și biruință, la Fântânele, în iulie 1849.

          În august, trupele rusești înving defnitiv  trupele maghiare la Șiria, executând  13 generali ai armatei maghiare.

       După aceste evenimente de război civil atroce, constatîndu-se că solicitările  românilor privind drepturile lor naționale și economice nu sunt luate în considerare de către „bunul împărat” în care și-au pus speranțele și că situația lor pe ansamblu nu s-a modificat, ci chiar s-a înrăutățit, Avram Iancu merge personal în audiență la tânărul împărat Franz Iosef al II-lea, în februarie 1850, însoțit de o mică gardă personală.

           Este primit cu mare respect de către împărat și i se propun decorații și funcții bine plătite, dar  Iancu le refuză, considerându-se jignit și spunând că „nu pentru cruci și  decorații am lutpat, ci pentru drepturile neamului meu”.

          Această demnitate comportamentală  a părut jignitoare autocrației imperiale și va duce la șicanări, abuzuri, arestarea și brutalizarea sa ulterioară, ceea ce l-a făcut să cadă într-o profundă depresie.

          Eroul nu se mai îngrijea de sine, se apucase de băutură, povesteau martorii, hainele i se zdrențuiseră și barba îi creștea în voie. Mergea la pescuit păstrăvi, avea adesea o privire pierdutăă și  cânta din fluieră prin singurătatea apelor și pădurilor. Contemporanii au deplâns „concăderea spirituală” a celui ce a fost „crăișorul Iancu”. Numai  dragostea moților, a oamenilor simpli pentru conducătorul lor era uriașă, iar cine ar fi îndrăznit să spună că Iancu nu e în toate mințile, și-ar fi pus viața în mare primejdie.

          Unii dintre cei care i-au fost tovarăși în lupte, l-au întristat adânc, năruindu-l sufletește fiindcă nu le-a putut îndeplini cerințele mari la care speraseră:

          „Odată, într-o duminică dimineața -relatează un povestitor anonim citat de Florin Duda, intră în odaia noastră Ioan Toader, un om cam țicnit și îl întreabă pe Iancu:

          „-Să-mi spui, domnule, ce am câștigat, că ne-am jertfit viața la revoluție?Aici, dregătoriile ne opresc să pășunăm vitele pe munți și în păduri.”

          Iancu n-a răspuns nimic, ci, luând o secure de pe vatră, se năpusti asupra lui. Oamenii au trebuit să intervină, căci altcum,  Ioan Toader ar fi rămas cu capul zdrobit. Iancu, în ziua aceea n-a prânzit. S-a retras într-o pădure de carpeni și acolo l-am văzut plângând. Abia spre seară l-a convins mama să se înapoieze...”

          Este greu să-i pretinzi unui comandant de oaste să fie și bun diplomat. Poate că la Viena sau în 1850, când împăratul Franz Iosif al II-lea a trecut prin fața casei sale și a trimis cuvânt să îl cheme, Avram Iancu putea fi mai maleabil, încercând să obțină cât de cât ceva  pentru ai săi.

                   „-De ce nu vrea să vie? E nebun? a zis împăratul, iritat.

                    -A zis că n-are ce vorbi un nebun cu un mincinos.”

          Aceste incongruențe ale moților și imperialilor au fost bine zugrăvite de scriitorul Dominic Stanca în romanul „Pentr-un hoț de împărat”, recomandabil cu deosebire elevilor din gimnazii și licee.

                                        X

          Oricum am judeca lucrurile, după ce au trecut 152 de ani, mișcarea revoluționară condusă de Craiul moților la 1848, umple golul evenimențial dintre Mișcarea revoluționară a lui Tudor Vladimirescu și Războiul pentru  Indpendența de stat a României.

          Nu toate luptele  și zbaterile omenești se contabilizează după rezultate imediate. Chiar numai formularea unor idealuri este importantă, fiindcă în curând acestea se vor împlini de alte inimi și brațe eroice, recte la 1 Decembrie 1918, în Marea Unire.

                                                          Prof. Vasile Găurean