Sfântul ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei

“În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginea lumii cuvintele lor”.
Considerăm aceste cuvinte potrivite pentru a începe un articol despre cel care a fost Sfântul ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei, făcătorul de minuni, un mare părinte al Bisericii noastre. Sunt convins că toată lumea îl cunoaşte pe acest sfânt blajin şi darnic şi sunt convins, de asemenea, că cei mici se pregătesc aşa cum se cuvine pentru a aştepta sărbătoarea pe care noi românii o numim sărbătoarea lui Moş Nicolae.
Cunoaştem cu toţii tradiţia noastră românească legată de această sărbătoare, dar oare câţi dintre noi cunoaştem cine a fost cu adevărat acest Sfânt Nicolae pe care noi îl sărbătorim la 6 decembrie. În veacul al IV – lea al erei creştine, veacul de aur al teologiei noastre, Biserica a fost păstorită de ierarhi vrednici, foarte învăţaţi şi cu multă dragoste faţă de credincioşi. În acest veac şi-au desfăşurat activitatea Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Ioan Gură de Aur. Dar înainte ca aceşti mari sfinţi părinţi să urce pe scaunele lor arhiereşti, în Mira Lichiei, un oraş din Asia Mică, poporul dreptcredincios a ales ca arhiereu pe Nicolae, viitorul Sfânt Nicolae. Nicolae, “învingător de popoare”, după traducerea numelui lui în limba română, a fost fiul unei familii dreptcredincioase.
Tânărul Nicolae avea un unchi episcop care avea acelaşi nume. Acest episcop Nicolae, văzând pe nepot sporind în viaţă cu fapte bune şi cu totul înstrăinându-se de lume, a sfătuit pe părinţii lui să-l dea să slujească lui Dumnezeu. Iar ei nu s-au lepădat de fiul lor ci l-au dăruit Domnului, pe care ei l-au primit ca pe un dar de la Dânsul.
Să vedem acum de unde îi vine Sfantului Nicolae renumele de binefăcător al poporului. În oraşul în care se afla reşedinţa episcopală trăia o familie foarte bogată care din anumite pricini a sărăcit. După moartea mamei lor trei fete nemăritate au rămas numai cu tatăl lor şi se zbăteau într-o sărăcie cruntă. În acele vremuri o fată care dorea să se căsătorească şi să facă o partidă bună avea nevoie şi de o zestre pe măsură. Dar cum tatăl acestor fete nu le putea oferi absolut nimic el a vorbit cu cei care conduceau o casă deosebită în care femeile de moravuri uşoare puteau să supravieţuiască. Şi atunci ca şi astăzi femeile care erau nevoite să îşi vândă trupul pentru a trăi erau foarte rău văzute. Spre norocul tinerelor părintele Nicolae a aflat despre mârşăvia plănuită de acest tată. Însă n-a vrut să fie de faţă cu bărbatul acela, ca să-i spună despre cum dorea să îi facă bine, ci, în taină a cugetat să-i dea aceluia milostenia sa cu îndurare. Nevăzut de nimeni el a strecurat pe fereastra casei acestora trei legături mari cu galbeni, din care se putea face o zestre substanţială pentru orice tânără din oraş. În acest fel tinerele au fost salvate de la ruşinea plănuită de tatăl lor. Iată una din faptele cele multe ale milostivirii Sfântului Nicolae, ce s-a povestit aici, ca să cunoască oricine cât era de milostiv către cei săraci.
Înaintând în vârstă el a mers în mănăstirea pe care o zidise moşul său, episcopul Patarelor şi pe care o numise Sfântul Sion. Acolo, Sfântul Nicolae s-a arătat foarte iubit tuturor fraţilor. Dar Sfântul, stând odată la rugăciune, a auzit un glas de sus: “Nicolae, să intri în nevoinţa poporului, dacă doreşti să fii de Mine încununat”. Neştiind ce să creadă iarăşi auzi glas, spunându-i: “Nicolae, nu este aceasta holda pe care trebuie să Mi-o aduci roadă şi pe care o aştept de la tine; ci întoarce-te către oameni, ca să se preamărească prin tine numele Meu”. Atunci Sfântul Nicolae a cunoscut voia lui Dumnezeu, ca, lăsând liniştea, să meargă să slujească la mântuirea oamenilor. Ajungând în Mira Lichiei prin minune dumnezeiască a fost ales ca mitropolit al acestei cetăţi.
În timpul prigoanei asupra Bisericii lui Hristos dezlănţuită de împăraţii Romei Diocleţian şi Maximian a ieşit atunci poruncă prin toată lumea ca toţi credincioşii să se lepede de Hristos şi să se închine idolilor. Pentru că Sfântul Nicolae nu a respectat acest edict a fost prins de păgâni şi băgat în temniţă, dimpreună cu mulţi creştini. Dar chiar şi în temniţă fiind Sfântul nu s-a lepădat de Hristos.
În urma libertăţii date creştinilor de către Constantin cel Mare şi cetatea Mirelor a primit iarăşi pe păstorul său, pe acest mare arhiereu Nicolae, mucenic cu voia şi fără sânge încununat. Întorcându-se în scaunul său Sfântul Nicolae a avut ocazia să participe la primul Sinod Ecumenic unde l-a combătut cu multă putere duhovnicească pe ereticul Arie.
Marele plăcut al lui Dumnezeu a vieţuit ani destui, strălucind în mijlocul cetăţii Mirelor cu dumnezeieştile podoabe, după cum zice dumnezeiasca Scriptură: “Ca un luceafăr de dimineaţă prin mijlocul norilor, ca luna plină de zilele sale şi ca soarele ce străluceşte asupra Bisericii lui Hristos.” În adânci bătrîneţi, fiind plin de zile bune, şi-a dat datoria cea de obşte a firii omeneşti, bolind puţin cu trupul, apoi şi-a săvârşit bine viaţa sa vremelnică. A fost petrecut cu bucurie şi cu psalmi la viaţa cea neîmbătrânită şi fericită, însoţindu-l sfinţii îngeri şi întâmpinându-l cetele sfinţilor. Lângă cinstitul lui trup adunându-se episcopi de prin toate cetăţile, în mulţime fără număr, l-au pus cu cinste în biserica cea sobornicească a mitropoliei Mirelor, în ziua a şasea a lunii decembrie. Aceasta a fost viaţa Sfântului Nicolae, a lui Moş Nicolae pe care noi îl prăznuim. Aş dori ca în încheiere să folosesc stihul central din acatistul Sfântului Nicolae şi să spun împreună cu cei care au alcătuit acest acatist spre slava Sfântului “Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare făcător de minuni!”