Spartacus- cea mai mare greşeală...şi ultima

Legendarul gladiator trac şi conducător al teribilei revolte a sclavilor din Italia romană (anul 73 înainte de HRISTOS, simbol al dârzeniei şi dragostei pentru libertate, trezeşte şi azi o netocită admiraţie.

A zdrobit toate trupele trimise împotriva sa, la început mai mici, apoi chiar conduse de consuli..În forţă, cu circa o sută de mii de răsculaţi a parcurs peninsula, trecând pe lângă Roma şi a ajuns în nord, încercând să iasă din pământul unde au fost gladiatori şi sclavi. Au izbucnit însă neînţelegeri, fiindcă fiecare etnie trăgea în altă direcţie. Unii voiau să râmână în Italia, alţii voiau spre Balcani, alţii să treacă înălţimile îngheţate ale Alpilor. Cel mai bun comandant al lui Spartacus, Crixos, îşi luă o parte din oaste şi se întoarse din cale, dar pe drum fu ajuns de legiunile lui Crassus şi nimicit.

Zadarnic încercă Spartacus să-i vină în ajutor. Apoi, cu oastea rămasă, el refăcu drumul spre Capua şi sudul Italiei. Piraţii i-au promis că-l vor trece marea înspre Dicilia, dar nu se ţinură de cuvânt. Încercuit la Brundissium de către Crassus, care săpase fortificaţii pe o întindere uluitoare -240 de km- Spartacus acoperi şanţul şi-şi trecu armata de sclavi, spre a da o bătălie decisivă.

Geniul său militar a făcut însă aici o ultimă şi covârşitoare greşeală. În faţa tuturor, şi-a omorât calul, strigând: ”Dacă voi birui, nu mai am nevoie de cal.” Se hotărâ să lupte ca oricare dintre ai săi. Gigantica mulţime aplaudă, neştiind că astfel îşi semnează sentinţa de moarte.

...Căci pe un câmp de bătălie, e nevoie de un comandant, care să dea ordinele necesare spre a rezista pe o aripă sau alta, în centru sau să-şi dea seama de nu e atacat prin spate. Reducându-şi geniul militar la bravura de simplu luptător, Spartacus şi ai săi atacară, el făcând minuni pe câmpul de luptă, dar sfârşind în cele din urmă a fi copleşit de legiunile romane, corect comandate de bogătaşul consul al Romei Crassus. Da, cel grăbit să terminne cu răscoala, până nu vine Pompei din Spania cu armatele, să-i răpească faima.

Napoleon şi Hanibal, Alexandru Macedon, Mihai Viteazul ori Ştefan cel Mare au luptat uneori în fruntea oştilor, dar momentul când aşa ceva se poate face, trebuie bine ales, fiindcă este o punte îngustă între catastrofă şi biruinţă.