Spiritul locului: Ioan Cioba

ultima noapte m-a hărțuit îndelung

de bunăvoie captivă între foile ferestrei

ca un stăvilar funebru în spatele căruia

gândurile se sufocă repetabil și lent

somnul a rămas și el agățat

în nucul numai de mine văzut

din care tata alungase pentru o vreme

mănunchiul acela sălbatic de voci

îl privesc pe tata îndelung

tot mereu am fost amândoi

dar cât de puțin împreună

pleoapele lui curg desfăcute

ca o umbrelă defectă din seu

în această noapte

șoarecii singurătății sunt mai mari

sunt mai mulți 

și n-au nicio milă

cărăuș până la capăt al ispitelor  sângele

fără nicio trudă îl trântește și îl înalță iar

fără nicio trudă mă trântește și mă înalță iar

și chiar plutind  simt tot noroiul nostru

nedezlipit de călcâie

apoi opintesc sur și gâfâi  gâfâi mult

nu cred că altfel  poate mai devreme decât el

mai grăbit  mai alert

îi caut prin timpul meu urmele pline de cheaguri

cele cu privirea împotmolită

în pântecele aluniu al tăcerii

și dintr-o dată  îmi vine să fug 

ca un copil  despovărat

de orice pricină de plâns

îngrămădit și eu între bivolii

care îl părăsesc pe tata unul după altul

tropotind speriați prin ochii lui adânci

atât de adânci încât par

două turnuri orizontale  inelate 

dar totdeauna mi-am zis că eu voi fi altfel

că nici măcar gâfâitul nu-mi va fi ca al lui

și nici teama crescând cât o clopotniță

când asfințitul îi întorcea ziua pe dos

ca pe o jilavă traistă a disperării

și el îngâna fără noimă  într-un delir

nu lăsa  doamne  spaimele afară din vis

dintr-o dată  spune tata

înțeleg că sunt o pasăre goală

frica mă tot prinde în lațul smolit 

de nu mă mai pot întoarce în penele mele

chiar zilelor mele nu le mai sunt

de o vreme părtaș

de-aș fi surd și tot nu mi s-ar ascunde

șuierul îndărătnic al adevărului

ca un gândac voi merge la înfățișare

oricât credeam că voi fi veșnic păun

când penele mele nu încăpeau

în strana domnească

sunt un asin nedeprins cu samarul

și nepregătit pentru ceasul

când voi trece semeț  fără vâsle  fără luntre

printre torțele oranj de pe ape

în această noapte

șoarecii singurătății sunt mai mari

sunt mai mulți 

și n-au nicio milă

eu îl ascult  speriat și înțeleg

în această noapte trebuie să trec

împreună cu tata prin roua fierbinte  

cum trec strigoii prin bezna de cărămidă

atât de vie  atât de prezentă

încât  dintr-o dată frunzele mele cad parcă

din chiar pomul cunoașterii

disperarea mă caută pretutindeni

și crește repede  ca o beție

până azi n-am știut să văd

cum urmele mele prea reci

surpă mut poteca spre casă

și cum tata a devenit

morarul propriilor spice

dar totdeauna mi-am zis că eu voi fi altfel

că nici măcar gâfâitul nu-mi va fi ca al lui

și nici teama crescând cât o clopotniță

când asfințitul îi întorcea ziua pe dos

ca pe o jilavă traistă a disperării

și el îngâna fără noimă  într-un delir

nu lăsa  doamne  spaimele afară din vis

                                   din volumul 7 trepte în Steiniger, în pregătire