Patru poeţi măiereni

Am citit cu atenţie monumentala antologie „Autori măiereni”, sub semnătura profesorilor scriitori Icu Crăciun şi Iacob Naroş, carte care cuprinde 59 de nume măierene şi anieşene, de diverse profesii şi m-am oprit asupra poeziei, o mai veche sensibilitate a mea, am văzut, printre toţi ceilalţi, patru poeţi care se plimbă nonşalant prin armonia cuvântului, confirmându-mi, dacă mai era nevoie, că poezia este emoţie cu acel farmec al limbajului care constituie sensul celor aleşi. Au fost momente când cei patru poeţi măiereni m-au impresionat prin folosirea suavă şi eficientă a farmecului metaforei, iar în viziunea lor cuvântul devine miracol şi putere creatoare, cuvântul lor aprinde lumini şi iradiază culori.
Grigore Avram, primul dintre cei patru în ordine alfabetică, are senzaţia în „tăcerea străbunilor-adormiţi în lutul adunat-de pe frunţile mestecenilor”. Prin tinereţea sa, poetul a dorit „Să mă declari să fiu de-a pururi-Ibovnicul măriei tale-şi necuprins de-a lumii doruri-Să merg cu dragostea pe cale.” Şi vin acum, înfăşurate într-un regret memorabil, versuri cu suave efecte poetice, „Căci am ajuns în pârgă, să rătăcesc prin toamnă-şi înşelat de viaţă să beau trecuturi, Doamnă.” Acest „Căci” de la început nu este totuşi potrivit, un „Şi” era mult mai bine aşezat, însă versul, cum spuneam, este de o tandreţe ieşită din comun.
Poetul este romantic întors spre părinţi, „Aţi rămas bătrâni acasă-Voi ce-aţi ars în rugi chemarea”, iar pe mama, „Te văd mereu în curtea casei vechi-Strângând în poală grijile de-a rândul,-Împreunându-ţi mâinile perechi-Să nu dispere sufletul, flămândul”, şi tata, „Noapte de noapte-răstoarnă tăcerea în şoapte.” Până şi „În palma bunicului meu-Răsar primăveri muribunde.” Tentaţia forţării metaforei la domnul Avram este mică, de aceea poezia sa are unele structuri poetice admirabile. Dac-am ajuns „să ne judece copacii”, atunci situaţia este gravă, aceşti copaci „condamnaţi la suspine.” Drept urmare, „Măsoară-mă în anii tăi, pădure-Şi din celula ta zideşte-mi casă.” Bunicii lui Grigore Avram sunt „crescuţi în strană”, iar tata, din nou tata, „adună iarna în poala primăverii.” Şi până la urmă, „Ce-ar putea să-mi spună vântul? Mă mai vede, mă mai ştie?” Poetul roagă dealul, „Iar când totul e vis fă-mi un cuib peste sat-să păstreze mereu ce-am avut şi lăsat.”
În final, plătim „impozit pe păcat”, pentru că, „În veacul nostru disperat-din visurile ce le-am strâns-Plătim impozit pe păcat-Şi rovignete pentru plâns.” Clipa de emoţie există, fără îndoială, Grigore Avram fiind un poet, pe alocuri, redutabil.
Lazăr Avram urcă „pe scări de lacrimă” în iarna care „plânge în colinde”. Imaginea poetică este sensibilă şi tandră, „Cântecul din munţii Rodnei spânzurat la nord, în stână,-A secat de lacrimi locul unde-odată s-au scăldat-Îngerii copilăriei într-o margine de sat.” Reîntoarcerea la rădăcini, la părinţi, este duioasă, „Povesteşte-mi mamă cum se creşte o lacrimă” şi „Lasă tată-n mine satul-Nu-l zdrobi în gene mamă!” Expresia „cum se creşte o lacrimă” este splendidă şi dovedeşte un poet care ştie să stilizeze metafora. Prea mare şi spectaculos este contrastul „eu sunt o fiară de pădure” şi „Tu o pasăre regină”, mare este taina sufletului. Maturitatea poetului se desfăşoară în „E prea devreme-n talpă să răstignesc trădarea-E prea devreme-n ţipăt să mă întorc la rai.” Aici efectul filosofic contează mai puţin, în prim plan este jocul cuvintelor. Copilăria revine obsedant, în colţ de lacrimă, „Mai bate tată coasa pe şoldurile verii-Cu cotul stând pe zare, cu palma pusă cer-Şi răspilit ecoul se bate vag, stingher-În stânca de privire călită-n trei imperii.” În ultimă instanţă, până la urmă, „Vor trece toate, Doamne, în înfrângeri-Sub ceru-mpurpurat de nostalgii-Şi-n lacrima de seară vor scrâşni-Tăcerile din carele cu îngeri...”
Lazăr Avram este un poet al nostalgiei reîntoarcerii, „când treceam cu caii-prin lanuri cu tata-verile cădeau în genunchi.”
Cornelia Hangea ştie că „stele tivesc rochia serii” şi „Copacii goi-Par strigoi,-Sub fulgii moi,-căzând în foi-de-argint, puhoi.-Simt cum în roi-Se-aştern apoi,-Scindând în doi-Al iernii sloi,-Delir în doi...” El este...”dar tu eşti deja, curcubeu-răsfrânt peste zarea destinului meu...” Şi poate, „Purtăm în noi, acum, sărutul.- Ce veşnicia ne-a redat!” La mal de mare, „Din turcoazul mării-Stânca ruginie-Sânul îşi iveşte,-Neted şi prăfos,-De smarald grădina,-Ochiul îşi foşneşte,-Întâlnind profetic-Clocotul de jos.”Şi aici efectul filosofic este depăşit de exoticul depărtărilor, ca imagine artistică. Iubirea rămâne deşi iubitul pleacă, „Te-ai aruncat în noua ta ispită”, iată un vers greu romantic, dezolant. Până la urmă, „Dintr-o iubire nu pleci niciodată de tot,-oricâtă cenuşă ar rămâne în urmă”, pentru că, „Sub haloul lunii, glacial arzând-vom trăi supliciul sorţii separate,-mai cerşind iubirii cesul ei plăpând,-tristă ipoteză de eternitate...” Şi chiar dacă pleci, te mai întorci câte puţin. „Oriunde aş privi, tu eşti acolo,-în ruginii, magnetice oglinzi,-cu Shia, cu puzderia-i de braţe,-menit ca-n ele veşnic să mă prinzi!”
Doamna Cornelia Hangea este poeta puţinelor reîntoarceri câte puţin.
Victoria Ometiţă-Boica vine cu o falsă tristeţe bacoviană jucându-se într-o atmosferă greu închisă. „Prin oraş trece nebunul-Cu mâinile înmuiate-n ieri.-Nervi tociţi la încheieturile hainei,-Femei cu trupurile firave, de vopsea,-Priviri automate.-Echilibru tonic-Spitalul de nervi.” Şi totuşi, într-o altă lumină, mai firească, poeta se întoarce, ca toţi poeţii, spre rădăcini, spre copilărie, „Îmi adunasem copilăria la piept”, atunci când, „ningeau visele iernii”, iar „ochii cerului n-au lacrimi.” Poeta alunecă tandru în fibrele iubirii, „Din cerul văzduhului tău-începe toamna.-cu mâna trudnicei mele lacrimi-pe creştetul toamnei tale-veghez. Şi din nou poeta ne duce spre o melancolie grea, slab luminată, „Sângerează clopotele-bolnave tristeţi-visează pustiul ninsorii”, şi „Pe marea agoniei,-Lacrimi de ceară.” Mai departe, Visez păsări cu aripi negre-Ucigând singurătatea sângelui...Cu disperare îmi razem tâmpla-de oasele nopţii-Şi aştept sensul trecerii-Dinlăuntrul ei.” Parcă, ceva din marea trecere a lui Lucian Blaga. „Nimeni n-a scris un poem mai frumos-Mai frumos decât moartea,-un poem din lacrimi şi stele.” Ce greu vă este sufletul, doamnă Victoria Ometiţă! Efectul psihologic este dezolant! Este uşor eminescian în, „Ne împăcăm cu tot ce e tristeţe,-Cu fapta de-a cădea ca frunza pe pământ,-Mai tineri sau răniţi de bătrâneţe,-Căci fiecare pleacă şi toate câte sunt.” Acest „căci” de la final slăbeşte versul, un „că” era mai indicat. Filosofie şi poezie în, „Din care colţ de lume am venit-Şi care colţ de lume-o să ne cheme?-Ne-am prefăcut în zbor de răsărit-Şi am privit apusul prea devreme.” Rima este remarcabilă aici. Dorul o prinde pe poetă parcă nepregătită după atâta cenuşiu, „mi-e dor de primăvară, dor cumplit-de parcă-mi cresc toţi arborii din piept!”
Doamna Victoria Ometiţă-Boica prea mult se înfăşoară într-o lacrimă care nu-i este caracteristică. Bănuiesc în poetă un suflet care se tot caută şi caută în jur un mare ceva şi nu găseşte, refugiindu-se în tristeţe. Poate, cândva...
Cei patru poeţi măiereni, luaţi în ordine alfabetică, Grigore Avram, Lazăr Avram, Cornelia Hangea şi Victoria Ometiţă-Boica au în comun faptul că ştiu să trăiască poezia, sunt ai Maierului, ai lor şi ai noştri, se plimbă nonşalant prin puterea cuvântului, aprind lumini, iradiază culori şi creează imagini. Iar peste cei patru pluteşte pecetea marelui profesor măierean, de limba şi literatura română, eseistul, filosoful, scriitorul, folcloristul, cercetătorul şi mai ales formatorul de caractere, domnul Sever Ursa, pe care am avut onoarea, bucuria şi inspiraţia să-l numesc Patriarhul Cultural al Maierului, cu ceva timp în urmă. Într-un fel sau altul, toate personalităţile literare de aici s-au format şi au stat sub aripa protectoare marca „Sever Ursa!”