Ștefan Borbély: Greu de plasat

Ancheta Răsunetului cultural:

De-a lungul unei vieţi, în bibliotecă fiecărui scriitor se acumulează numeroase valori literare (cărţi cu autograf, scrisori, fotografii, ediţii şi publicaţii rare, casete audio şi video, tablouri, gravuri etc.). Cum sunt valorificate aceste valori literare? Ce ar trebui să facă scriitorii, dacă urmaşii lor nu sunt interesaţi de aşa ceva? Multe arhive personale sunt vândute la anticariate, alţii le donează unor biblioteci sau instituţii (Biblioteca Judeţeană “George Coşbuc” din Bistriţa este o instituţie model în acest sens, care adăposţeşte deja zeci de arhive sau părţi din acestea ale unor scriitori de prim rang – Nicolae Manolescu, Ana Blandiana, Andrei Marga, Mihai Zamfir ş.a ).

În ancheta literară de faţă, scriitorii sunt invitaţi să răspundă la două întrebări:

1. Cum credeţi că ar trebui valorificată moştenirea literară a unui scriitor?

2. Cum vă valorificaţi propria arhivă literară?

Anchetă realizată de Ilie Rad

1.Un răspuns cât de cât mulțumitor la această primă întrebare nu poate avea decât două fațete, cea legală și cea sentimental-afectivă, care e tot o sintagmă succesorală. În cel de-al doilea caz, se procedează așa cum dorește succesorul, cel mai mare „noroc” de care poate avea parte un scriitor fiind acela de a beneficia de un moștenitor cu afinități culturale, dispus, la rândul său, să transmită fondul patrimonial mai departe, pe filieră familială. Inconvenientul acestui tip de conservare este, de regulă, acela al menținerii patrimoniului literar într-un perimetru relativ închis, limitat la familie, la câțiva prieteni și, dacă moștenitorii sunt de acord, la câțiva cercetători norocoși, totul petrecându-se la mica înțelegere. Într-o asemenea situație, întreg fondul de carte și de documente lăsat de un scriitor moștenitorilor săi rămâne în sfera unui așa-zis „patrimoniu personal”, care e destul de vag definit juridic, dintr-un motiv aparent simplu: în România de azi, statutul unui creator nu este reglementat decât cu aproximație, adică doar în calitate de apartenent la o organizație de creație, cum este Uniunea Scriitorilor sau Uniunea Artiștilor Plastici. Dacă i s-ar recunoaște unui scriitor calitatea intrinsecă de „persoană de utilitate publică”, ceea ce, de fapt, el este, întrucât publică, adică împărtășește cu societatea rezultatele muncii sale, lucrurile s-ar modifica, dar ar deveni, sub aspect juridic, infinit mai anevoioase în ambele direcții, întrucât ar însemna etatizarea parțială a scriitorului înainte de trecerea sa în neființă, ceea ce probabil mulți nu ar dori, considerând-o un atentat la dreptul elementar la libertate.

În absența posibilității de a transforma casa natală în muzeu încă de pe timpul vieții, așa cum a procedat Teodor Tanco, ne rămâne, soluția informală, cutumiară, potrivit căreia cărțile vor ajunge, în cele din urmă, la anticariate, în momentul în care moștenitorii nu vor mai dispune de spațiu de depozitare. Mă izbesc de această realitate zilnic. Știu, de pildă, pe cineva care a cumpărat de pe raftul unui anticariat parizian un volum dedicat de Heidegger lui Starobinski. Cu ani în urmă, am avut nevoie de Saturnaliile lui Macrobius și am găsit-o, după laborioase căutări pe Internet, la un mărunt anticar bucureștean. Provine, vândută fiind la un preț infim, din biblioteca lui Mihai Beniuc, semnătura poetului și numărul personal de inventar figurând, scrise manu propria cu cerneală, pe contracoperta volumului.

            Cele de mai sus au și un revers, cel al eventualelor reglementări juridice, de impactul cărora toată lumea se teme, fiindcă legile, în această privință, sunt cel mai adesea stufoase, aproape incomprehensibile. Dau un singur exemplu, cel al recunoașterii publice prin intermediul instalării unei plăci memoriale pe imobilul în care scriitorul a locuit. Legea monumentelor de for public, nr. 120/2006, modificată și completată de Senat în ședința din 8 septembrie 2020, prevede, în acest sens, întocmirea unei documentări justificative, obținerea certificatului de urbanism și a autorizației de instalare, aprobate în prealabil de Ministerul Culturii, standardizarea dimensiunilor plăcii și a literelor etc etc. – așa că, mai bine te lași păgubaș decât să te legi la cap cu alergătura, cu cheltuielile și cu dosarul. Bașca faptul că îngrijirea plăcii respective intră în atribuțiile comitetului de locatari, care răspunde inclusiv financiar – cu o amendă – pentru eventualele stricăciuni.

Mai este un aspect. Marcarea unui imobil cu o placă comemorativă modifică statutul de încadrare urbanistică al respectivei clădiri, ceea ce, probabil, vecinii nu vor dori. Nu e numai la noi așa, deci hai să vă dau un exemplu din îndepărtata Indie. În 2007, participând la un congres internațional de istoria religiilor dedicat lui M. Eliade, am vizitat casa din Calcutta în care se desfășoară acțiunea romanului Maitreyi, aflată – așa cum fusese și atunci când l-a găzduit pe Eliade – în proprietate particulară. Familia care o deține acum știa destul de vag de ce le-am luat cu asalt casa, însă, în cele din urmă, ne-au lăsat să intrăm. Una dintre colegele noastre, regretata profesoară Sabina Fânaru din Suceava, adusese cu ea și o placă memorială, cu intenția de a o fixa pe zid. Titularii imobilului au declinat însă politicos oferta, fiindcă instalarea unei plăci ar fi modificat statutul juridic al casei, îngreunând cumplit orice viitoare tentativă de înstrăinare.

            Știind toate acestea și revenind la oile noastre de acasă, experiența demonstrează că cea mai plauzibilă șansă ca o comoară literară să nu se piardă prin diseminare o reprezintă fie transformarea întregului apartament în patrimoniu public, cel mai adesea printr-o donație, fie preluarea ei de către o instituție muzeală sau de cultură, așa cum s-a întâmplat, de pildă, cu o parte din fondul Margaretei Sterian, donat Muzeului Literaturii Române, sau, mai aproape de noi, cu fondul Adrian Marino, preluat de BCU Cluj. Problema, cu toate aceste donații, este că statul vrea să câștige tot, fără să investească nimic în schimb. Idealist cum sunt, îmi imaginez și un codicil de lege potrivit căruia unui moștenitor care donează un patrimoniu cultural integral să i se repartizeze, de către municipalitate, un spațiu locativ adecvat, ca să aibă unde sta după ce pleacă din locuința pe care o pune la dispoziția publicului. Mi-e groază de cascada birocratică pe care ar declanșa-o un asemenea transfer mutual, însă cred că el este realizabil, cu condiția găsirii unui funcționar de partid și de stat căruia valoarea ca atare a inefabilului să nu-i fie străină.     

            2.Tot mutându-mă dintr-o parte în alta, eu am avut, la un moment dat, chiar 6-7 biblioteci în diferite locuri din țară, inclusiv în fostul apartament al părinților mei, unde erau câteva mii de volume în românâ și maghiară. Confruntat cu perspectiva de a desface apartamentul, am donat o parte din cărți bibliotecii muncipale din Făgăraș (fără mulțumiri, desigur…), am dus câțiva saci unui prieten de lângă Covasna și am reorientat un camion către Cluj, dar tot mi-a rămas o uriașă cantitate de beletristică maghiară, pe care mi-am imaginat c-o voi plasa fără probleme apelând la parohii și la căminele de bătrâni. Am dat, așadar, timp de vreo săptămână, peste o sută de telefoane unor potențiale locații situate într-un perimetru maxim de 150 de km de Făgăraș, singura mea pretenție fiind aceea de a fi transportate de către beneficiari. N-a vrut nimeni nici măcar un singur volumaș, vestigiul generozității mele așteptând și acum într-o anexă imobiliară a verișoarei mele, căreia îi sunt extrem de recunoscător pentru ajutor, fiindcă nu aveam efectiv unde-l pune.

            La Cluj, am avut noroc. Pus în imposibilitatea de a mai stoca acasă toate volumele pe care le cumpăram sau primeam în calitate de titular de cronică literară, am încercat într-o primă instanță o donație la BCU, unde am fost refuzat vehement, pe considerentul lipsei de spațiu. „Unde am ajunge – s-a uitat la mine de sus în jos un domn plin de sine și de sarcasm -, dacă fiecare profesor și-ar aduce aici biblioteca??” Deci, am plecat de la BCU cu codița între picioare, numai că după doar câteva luni am zărit la Biblioteca Facultății de Litere un afiș, prin care cititorii erau invitați să vină cu donații. Aveam deja vreo zece saci de cărți în cabinet, așa că m-am dus la Doamna Anca Balea (de un profesionalism exemplar!), întrebând-o dacă mi le primește. Așa a început o colaborare frumoasă, de durată, eu promițând să donez continuu până la sfîrșitul vieții și chiar dincolo de ea, din biblioteca esențializată pe care mi-am păstrat-o acasă, pentru a-mi fundamenta exegetic iluziile de pensionar subit ruralizat, ocupat cu scrisul.

Un moment neașteptat a fost atunci când am fost întrebat cum doresc să fie consemnată donația, ținând cont de faptul că sute de volume sunt cu dedicație. Am răspuns că nu am nici o pretenție anume, că pot include volumele în catalogul general, singura mea dorință fiind aceea ca ele să intre în circuitul public, să devină accesibile. În cele din urmă, biblioteca a decis individualizarea cărților cu sigla D.S.B. (Donația St.B.), ele figurând ca atare și în catalogul electronic. Măcar îmi rămâne și mie undeva numele – mi-am zis atunci –, întrucât la o altă recunoaștere din partea instituției pe care am slujit-o timp de trei decenii nu am cum să mă aștept.