Liviu Ioan Stoiciu: Un depozit național al moștenirilor literare? Povești

1. Moștenirea literară... Credeți că mai interesează generația-tânără-actuală-care-moștenește (nu mai pun la socoteală generațiile viitoare) ceea ce lasă în urmă un scriitor la masa de scris? Lasă că în majoritate scriitorii de azi au renunțat la scrisul de mână și nu mai pun în sertar manuscrisele clasice (nici măcar vechile manuscrise dactilografiate la „mașina de scris”), ci manuscrise culese la computer și scrisori pe e-mail, dacă le scoate pe imprimantă (e neconvenabil să le scoată, așa că vor muri în computerul său „software” și „hardware”, acolo vor putea fi citite, eventual, dacă nu le salvează pe un stick USB; dar toată aparatura IT se înnoiește de la un an la altul și cel mai sigur e că viitoarele generații nu le vor mai putea exploata, depășite tehnic; suntem deja pățiți, nici măcar CD-urile nu mai sunt valabile decât marginal, nu numai casetele magnetice audio de la „magnetofoanele” din tinerețea noastră sau casetele video vechi; nici măcar computerele vechi nu mai pot fi operabile). Nici fotografii „pe hârtie specială” nu mai are scriitorul de azi, nu mai merge nimeni la un atelier să le „developeze”, sunt salvate pe Google Foto mai nou (plătești o taxă anuală să le păstreze acolo, în arhiva Google; ai acces oricând la ele; nu le poți salva pe toate pe un stick USB, „ocupând prea mult loc” în mega și gigabyte)... În aceste condiții, scriitorul nu va avea altceva ce să lase decât cartea publicată pe hârtie (nu manuscrisul, corectura se face azi pe computer, trimisă pe e-mail sau predată pe stick USB personal; consumul de scos pe imprimantă, pe hârtie, e prea costisitor și ineficient).

Sigur, scriitorii din generațiile anterioare apariției computerului pentru toate buzunarele și a internetului au ce lăsa pentru posteritate, mărturii de hârtie (care ar trebui să fie considerate de patrimoniu). Normal ar fi să fie invitați scriitorii să-și doneze „arhiva” la un muzeu al literaturii (dar nu sunt nici numărate pe degetele unei mâini, și acele muzee care sunt, n-au spații de depozitare), la biblioteca județeană sau orășenească (sunt multe, dar n-au abilități de conservare și sunt dezinteresate de cultivarea unui scriitor, fie el și considerat mare cât a trăit, neavând „editori”, „specialiști” sau cercetători care să se dedice studierii operei și vieții lui; biblioteca județeană din Bistrița e o excepție, nu-i calcă nimeni pe urme). Înainte vreme erau case memoriale ale scriitorilor, unde s-a păstrat inclusiv mobilier din viața scriitorului, azi n-am auzit să mai apară case memoriale (care să aibă ghid plătit din bani publici; Aurel Dumitrașcu, iau seama acum, are casa părintească transformată de fratele lui, Ionel, la Borca, în casă memorială pentru curioși, nu e intrată în nici un circuit național). Să nu ne facem iluzii, Uniunea Scriitorilor are înregistrați peste 2.700 de scriitori (nu-i mai pun la socoteală pe cei decedați), ar trebui înființat un Depozit național al moștenirilor literare, care să preia toate cele adunate (repet, cu valoare de patrimoniu) de un scriitor de-a lungul vieții – e posibil? Nu.

2. Am epuizat semnele alocate (trei mii) de realizatorul anchetei, Ilie Rad (pe care îl salut cordial). N-am idee cum aș putea să-mi „valorific” propria arhivă. Probabil-sigur că va ajunge la containerul de gunoi după moarte (ce mai contează?), n-are cine să o „păstreze”, eu nu prezint interes pentru cei din viitor, oricum. Dacă aș ști când mor, cu o zi înainte aș da foc la întreaga mea „arhivă”.