Ștefan Borbély: Yule

            Pentru masa festivă de familie din seara de Crăciun, mama mea pregătea, între altele, delicioasa „buturugă”, prăjitura în formă de trunchi de copac, frumos ornată cu ace de brad la punctul de întretăiere al celor două ramuri. Servirea ei era condiționată de un ritual anume, care pe mine m-a intrigat dintotdeauna, neștiindu-i prea bine originile până hăt departe în timp, când am început să studiez mitologie. La Făgăraș se credea, cutumiar, că prăjitura  provenea din arta culinară vieneză, ca mai toate bunătățile rafinate cu care eram delectați la mesele de Sărbători, convingere ce s-a dovedit a fi, în cazul de față, doar o formă de partizanat „imperial” iluzoriu, fiindcă enciclopediile de gastronomie credibile sugerează că „buturuga”, numită bûche de Noël în limba franceză, a apărut pentru prima oară în vitrinele cofetăriilor pariziene de secol XIX, deși o contribuție minusculă trebuie să fi avut și englezii în convertirea ritualului mitologic în ritual culinar, dacă ținem cont de faptul că sintagma Christmas log, cu care se denumea buturuga reală, arsă în foc, ar fi apărut, pentru prima oară, în poemele lui Robert Herrick din 1648, ea fiind resemantizată, patruzeci de ani mai târziu (în 1686-87), de către John Aubrey în Yule log (în secțiunea dedicată Crăciunului din Remaines of Gentilisme and Judaisme), cu evidenta intenție de a le reaminti tuturor că obiceiul de a arde un trunchi de copac cu prilejul serbărilor solstițiului de iarnă trimite mult dincolo de Creștinism, fiind un vestigiu al obiceiurilor arhaice, păgâne, practicate în regiunile septentrionale ale Europei.

            Ritualul care-mi întârzia mie plăcerea de a savura „buturuga” apetisant învelită într-o opulentă cremă de ciocolată presupunea arderea prealabilă, completă, a unei crenguțe uscate, care se așeza lângă prăjitură și care se aprindea într-o tăcere solemnă, chinuitoare de altminteri pentru sucurile noastre gastrice puse în așteptare. Grija de a o asigura îmi revenea mie. Estetica ei nu-mi putea fi indiferentă, fiindcă ea făcea parte din ceremonial. Ieșeam, în consecință, cu câteva zile mai devreme, în parcul din centrul orașului sau pe aleea care înconjura Cetatea, alegeam mai multe „mostre” plauzibile și-n cele din urmă rămâneam cu candidata cea mai arătoasă, adică cu aceea care devenea cea mai frumoasă după uscare. Am asociat dintotdeauna „buturuga” cu plăcutul miros al lemnului ars care umplea încăperea, combinat cu cel emanat de lumânările de pe brad, motiv pentru care, de-a lungul deceniilor care s-au scurs de la aceste prime amintiri, am tot izbutit să exasperez câteva generații de studenți și de prieteni cu recomandarea de a nu se mulțumi cu beculețele pe care, mai nou, le oferă comercianții, ci de a pune pe brad și câteva lumânări reale, întrucât lumina lor este cea „autentică”. Eventual, de a aprinde și câte o crenguță, cu fereală să nu se incendieze casa.

            De ce se ardea buturuga de copac de Crăciun, adică de vechile sărbători solstițiale din decembrie? Cu siguranță, Ion Ghinoiu greșește în Calendarul țăranului român. Zile și mituri (Ed. Univers Enciclopedic Gold, 2020, p. 411), atunci când afirmă că „copacul tăiat [butucul] simboliza moartea anuală a zeului Crăciun, care renăștea, prin ritul funerar de incinerare practicat de daci și de daco-romani înainte de creștinare”. Adevărul ne vine, mai degrabă, din zonele de nord ale Europei, unde vechii germani sărbătoreau timp de 12 zile, începând cu solstițiul de iarnă, perioada de „creștere” în putere a soarelui nou, „născut” în noaptea de 25 decembrie, când crugul solar își schimba dinamica, „pierderea de putere” care culmina cu ziua cea mai scurtă fiind urmată de o reenergetizare. Acestea sunt cele două săptămâni pe care, azi, noi le echivalăm cu ciclul sărbătoresc de sfârșit de an, care debutează cu Crăciunul și se termină cu Boboteaza.

Semnificația „nașterii”, care explică și motivul pentru care creștinii optează pentru această parte a anului atunci când sunt puși în situația de a fixa ziua venirii pe lume a lui Isus, a fost lămurită de Venerabilul Bede în De temporum ratione (725): din vechime, spune el, noaptea de 25 decembrie a fost sărbătorită ca Modranecht (sau Modraniht), adică „Noaptea Mamei”, presupunându-se că în fiecare an, de 25 decembrie, lumea trece din nou prin pântecul Mamei Primordiale, cu scopul de a dobândi energiile trebuincioase noului ciclu de creștere.

Se mai credea, de asemenea, că în cele 12 zile ale ciclului solstițial de iarnă (de la Crăciunul la Boboteaza zilelor noastre), soarele nu are încă suficientă putere pentru a se întrema, oamenii văzându-se obligați să îi „trimită lumină” sau foc pentru a-l ajuta să treacă peste momentul de nesiguranță infantilă. Ritualistica trunchiului de copac incinerat (Yule log) indică, fără doar și poate, un cult solar abordat prin intermediul magiei imitative. Etimologia cuvântului Yule trimite înspre rădăcina hweól, care desemnează roata celestă, punctul de „salt” sau de trecere înspre un nou ciclu temporal. Așa se explică motivul pentru care numeroase rituri practicate în această perioadă presupun mimarea unor sărituri, cum este, de pildă, săritul peste foc, și tot așa motivul pentru care ritualistica Anului Nou e suprasaturată de praguri, de locuri de trecere.

Un subdomeniu, de care nu avem loc să ne ocupăm aici, e omniprezența caprei, a țapului și a simbolurilor conexe în această perioadă a anului, așa cum se întâmplă cu Yule goat la nordici, unde, în accepțiune arhaică, Moșul de Promoroacă vine nu cu o sanie trasă de reni, ci călare pe o capră sau pe un țap. Motivul îl reprezintă, în cele din urmă, vechea ritualistică sumeriană, unde zeii primordiali ai fertilității (Ea/Enki, de pildă) au drept paredru un asemenea animal, momentul fiind foarte bun pentru a ne reaminti că Zeus, la greci, a fost hrănit și el de o capră, Amaltheia. Marele zeu al fertilității din panteonul slav, apropiat de noi, pe nume Dažbog, a perpetuat aceste atribute, fiind reprezentat cel mai adesea sub forma unei capre albe. Aceasta e, de altminteri, Căprița, împodobită cu betele și clopoței, cu care colindătorii noștri defilează din casă-n casă, jucând-o pentru a le ura gazdelor primitoare mult noroc și spor în anul care vine. (...Ceea ce scriitorul acestor rânduri le urează și cititorilor săi, de va exista vreunul.)