”Suflul puturos”, „duhoarea”

Sunt cuvinte dintr-un pasaj de năduf la adresa fostei (fostei?) Securități, dintr-o pagină a cărții „Prigoniții biruitori” de Totir D. Constantin (Ed. Cartea Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2015).
Titlul și enunțul meu pot da deja sugestii despre conținutul acestui demers editorial. Cuvintele se referă apăsat, repetat, la „regimul comunist”.
Volumul se dorește o reconstituire a unui trecut revolut, cu efecte dramatice asupra unor destine – fie de rezonanță națională, fie ale unora din aparentul anonimat. Interferează două categorii de surse: livrești (e firesc, dat fiind bibliografia consistentă din anii postdecembriști) și memorialistica autorului. Poate aceasta a vrut să fie și intenția d-lui Totir: să realizeze un fel de memorial propriu (apropo de ”Memorialul” de la Sighet). Parcurgând traseul oprimat al propriei familii (începând cu viața tatălui său), evocările sunt convingătoare prin ideea că memoria poate deveni ea însăși document de istorie și poate acuza, fără iertare, dar cu obiectivitate, instituțiile și organismele care au mutilat destine, în speță Securitatea și partidul bolșevic român.
Despre cei „consacrați”, notorii prigoniți, aproape nimic nou sub soare, doar că paginile destinate lor îi dau prilejul autorului să își exprime o afectuoasă prețuire, să emită aprecieri admirative, să reproducă o spunere memorabilă a unuia sau altuia. Astfel:
Pe Liviu Galaction Munteanu (sfârșit în închisoarea Aiudului la 63 de ani) îl consideră a fi „unul dintre cei mai mari și cu har teologi români”.
Pentru Cardinalul Dr. Iuliu Hossu, sunt inserate câteva secvențe inedite din mărturiile despre Înaltul Ierarh ale trei doamne, care l-au cunoscut când ele erau copile sau adolescente (înregistrările complete au rămas audio-video): Maria Văcariu (Monor), Otilia Sârbulescu (Curtea de Argeș) și Eugenia Șincai (Suarăș, jud Cluj).
Iuliu Maniu; rețin afirmația lui Ioan Z. Boilă, cu ocazia comemorării Marelui Român (2008): „Iuliu Maniu nu are nevoie de statui. Singura statuie pe care o merită este cea a adevărului privind viața, lupta și moartea sa.”
Ion Mihalache a fost (precum se știe) un mare om politic și de stat, în vremea interbelică românească. Uluitor câte i-au fost puse în spinare (1947) de către Tribunalul Militar: crimă de complot, înaltă trădare, răzvrătire, insurecție armată, încercare de trecere frauduloasă a frontierei. La cei 65 de ani pe care-i avea era condamnat la peste 100 de ani de temniță (va rezista până la 81 de ani). Peste doi ani avea să fie arestată și soția sa, căreia a găsit o cale să-i transmită un mesaj: „Curaj, Niculino, nu pătimim pentru noi, ci pentru țară!” (N.m. – Oare noi, cei de azi, oamenii de rând, pentru cine pătimim?)
Seniorul Corneliu Coposu e prezent și el aici, dar nu întâmplător i se acordă doar 4,5 pagini. Căci despre pătimirile sale au curs râuri de evocări și aprecieri. Și continuă să fie și după moartea sa o prezență de prim-plan, un reper înalt deasupra impostorilor, a cabotinilor decidenți care batjocoresc poporul român, cu cinism, cruzime.
Despre Cicerone Ionițoiu (1924, Craiova – 2014, Paris) rețin: Pentru că „apărase interesele reale ale României, pentru că apărase democrația”, licențiatul în Litere și Filozofie „a petrecut ” 10 ani în temnițele comuniste. Are o bibliografie impresionantă în domeniul istoriei, politicii, publicisticii. Un aspect impresionant al zbaterii sale pământești: A strâns și a dat publicității fapte, date a peste 150000 de „victime ale comunismului”.
Se găsesc în sumarul volumului „Prigoniții biruitori” două texte despre dramele sașilor, la sfârșitul războiului și apoi în timpul episoadelor de emigrare a acestora spre Germania. Notă: Nu văd justificată prezența acestora aici. De ce „prigoniți”? Hai, fie episodul îndată postbelic, cu deportările spre „mănoasele” spații ale Siberiei. Dar mai apoi? Au fost mai prigoniți de regimul (zis) comunist mai abitir decât românii? Apoi: În ce fel „biruitori”? Pentru că au șters-o din țară? Nu mai zic de următoarea enormitate a lui D. C. Totir: „Astfel, România a pierdut, în special în perioada regimului comunist, unii dintre cei mai civilizați, mai harnici și cinstiți cetățeni.” - D C, Totir? (E așa de oribil enunțul, că nici nu-ți mai vine să-l comentezi).
Tranșant este titlul capitolului ”Republica Populară Română – Închisoarea unui popor”. Datele terorilor și execuțiilor sunt extrase din două cărți, semnate de Dennis Deletant și, respectiv, Romulus Rusan. E inserat în volumul acesta un tabel cu 327 de persoane executate în închisori, trenurile morții, răscoale împotriva colectivizării. Dar, apreciază Constantin D. Totir, sunt alte câteva sute de oameni „omorâți în lupta cu Securitatea, în timpul anchetei, în răscoalele țărănești, în spitale de psihiatrie sau chiar în alte spitale”. O statistică din funestul tabel al executaților: 132 de intelectuali, 108 țărani și ceilalți, de diferite îndeletniciri lucrative. E de reținut o semnificativă concluzie: „Teroarea comunistă din timpul existenței Republicii Populare Române , guvernată de un guvern ilegitim și criminal, a împărțit locuitorii acestei țări în două categorii de deținuți: cei din lagăre și închisori și cei din restul țării.”
În acest context , problematic este un aspect care nu de puține ori ne scapă, nu și autorului cărții de față: exmatricularea din învățământ – „ca metodă de represiune politică”, și, pe de altă parte, „rezistența prin învățare”. Exemplele aduse sunt convingătoare, impresionante, uneori revoltătoare. Mă opresc la acest pasaj conclusiv: „Dorința de a învăța a urmașilor opozanților politici, a unor opozanți elevi și studenți, inteligența lor, au reușit, de multe ori, să înfrângă netrebnicia autorităților, făcând astfel ca multe capacități intelectuale să nu se piardă, spre binele României.
Capitolașul final - „Împlinire” – are un titlu care ar rezona cu vocabula „biruitori” din titlul cărții, întrucât se referă la Victor Moldovan (1884-1977, Germania…), primul reprezentant al bistrițenilor în Parlamentul României după Marea Unire. Ar reieși că a fost biruitor după cei câțiva ani de detenție, când a scris memoriile sale din vremea politică interbelică. De fapt, textul este o cronichetă la acest volum datorat străduințelor editoriale ale doi distinși intelectuali ai Bistriței: Mircea Gelu Buta și Adrian Onofreiu. Numai că T.D.C. face o bizară referire la Mihail Sadoveanu, pe seama ridicolului său roman „Mitrea Cocor”, despre care speră că scriitorul l-ar scris „cu obrajii arzând de rușine”. Ce nostimă naivitate! Sadoveanu și rușinea? nerușinatul de el…
Marele romancier român din perioada interbelică (!) în anii „Republicii Populare Române” a ajuns – prin actele sale politice – un trădător de țară, iar prin cărțile compuse postbelic (maculaturi proletcultiste de proslăvire a Kremlinului) au provocat, alături de ditirambii pigmeul Mihai Beniuc, o cangrenă în literatura și cultura română actuală, greu vindecată mai apoi.
Dincolo de gafe de genul acesta și de tonul, uneori, resentimentar, cartea compusă de Totir D. Constantin poate fi căutată cu interes de către cititorul acestui început de vechi veac nou.