TEORIA REÎNCARNĂRILOR ESTE ANTICREŞTINĂ

La o privire superficială teoria reâncarnărilor pare că ar ţine cont de necesitatea corpului pentru desăvârşirea omului. Însă, de fapt, în realitate, teoria aceasta privează de caracter decisiv orice viaţă prin care un suflet ar trece în succesivele sale reâncarnări. Reâncarnarea vede lumea urcând şi coborând, veşnic, în sus şi în jos, fără o ţintă finală, adică fără nici un sens, neexistând nici o treaptă absolută a existenţei spre care ar tinde şi s-ar opri definitiv aceste reâncarnări. Teoria aceasta a reâncarnărilor nu menţine aceeaşi persoană într-o continuitate reală, ea se schimbă radical de la o reâncarnare la alta, în nici o reâncarnare o fiinţă nu ştie ea însăşi că este identică ce cele anterioare, persoanele, dacă le mai putem numi aşa, se pierd propriu-zis.
Antropozofia spune că şirul reâncarnărilor duce fiinţele până la confundarea lor, pe rând, într-o esenţă spirituală supremă, ca apoi să se desprindă din aceasta iarăşi ca individuaţiuni materiale, care încep treptat a se spiritualiza iarăşi. Această teorie combină origenismul, legat de teoria formării unor lumi succesive, prin căderi şi înălţimi din ele, cu încarnările succesive în cadrul aceleiaşi lumi.
Punem întrebarea care şi-a pus-o şi sfântul Maxim Mărturisitorul, adică, cum s-au putut mişca fiinţele spirituale din unitatea originală, când trăiau acolo supremul bine, adică nu mai exista loc în ele pentru nici o dorinţă? Şi nu avem deloc garanţia că, odată adunate acolo, nu se vor mişca din nou, repetând la infinit şi fără sens, şirul căderilor din plentitudine şi al readunărilor în ea? Cu alte cuvinte, deplina fericire fiinţele nu o pot găsi nicăieri.
Această idee despre o nouă cădere pentru o nouă reparare, adică pentru un alt urcuş, implică un echivoc ireductibil, răul căderii şi scopul bun al ei. Întrebarea este, cui i se face reparaţia, dacă nu există un Dumnezeu personal? Şi cum putem numi reparaţie, ceea ce se face nu din libertate, ci în baza unei legi universale? Putem noi numi reparaţie personală aceea care se face pentru greşeli într-o anterioară existenţă, de care cineva nu se simte responsabil pentru simplul motiv că nu le ştie ca fiind ale sale? Ei spun că, din eternitate, fiinţa a trecut prin infinite reâncarnări, însă ea nu duce o viaţă bună, deci ea arată că nu a învăţat ceva din cele anterioare infinite.
Toate reâncarnările ne apar inutile pentru persoană, dacă ele sunt pentru împlinirea unei legi fără sens a substanţei universale. Doar o existenţă unică, temporală, rânduită să ducă omul în veşnicie, dă sens deplin vieţii acesteia, noi învăţând în ea, nu doar din experienţa pe care-o avem, ci şi din experieţa istoriei întregi care ne-a precedat, din experienţa generaţiilor anterioare şi din experienţa oamenilor de lângă noi.